M.S. Regele Mihai IPriviți chipul luminat, inteligent și distins al Regelui meu. Frumusețea lui curată, suverană, tinerețea lui frumoasă și elegantă, ce aduce lacrimi neprefăcute de admirație și de părere de rău în ochi. Timpul irosit al celor 65 de ani de când suveranul a fost alungat din țară. Domnia lumpenilor. Lacrimile unui alt timp irosit - acești douăzeci de ani de când Regele a revenit printre noi. Într-o țară dobitoacă și fără direcție, în mijlocul unui popor nătâng și ingrat, prostit la lumina zilei, în fiecare zi, de foști chelneri & vameși sfertodocți și de ofițeri fără armată ajunși guvernanți.Singurul lider al României de care sunt mândru fără rest și-n fața căruia, fie și numai în gând, copleșit în mod instinctiv de considerație, îngenunchez ori mă-nclin. Singurul lider pământean pe care-l respect și-l recunosc ca atare. Mai presus de orice președinte „ridicat din popor”, crescut la bloc sau în bordei și „ales democratic, prin vot universal”.
Regele Mihai I este unicul meu ghid, simbolul și speranța nesupunerii mele civice față de republica ilegitimă și față de instituția prezidențială, administrată odată la patru sau la cinci ani de vreun comunist incurabil, de vreun laș neputincios sau de vreun mitocan hăhăitor.
„Alesul” acesta din urmă, învestit în funcție cu același entuziasm prost cu care a fost și „demis” la referendum, „alesul” care nu se rușinează (ba, chiar e mândru) că-i definitiv corigent la capitolul noblețe - n-ar fi ajuns nici șofer, nici măcar cameristă la Casa Regală a României, acum 65 de ani - condamnă din gură comunismul, dar își scuipă gros, marinărește, Regele.
