De 22 de ani (nu de 20, nu de 21!) văd în ziua de azi în jurul #PMAN-ului cum câţiva pensionari, câteva profesoare de română şi 2-3 bibliotecare varsă câte o lacrimă suferindă, ce li se scurge atent printre riduri.
De 22 de ani văd în ziua de azi cum câţiva scriitori care nu mai scriu nimic de zeci de ani şi cum câteva curve politice cu alaiul şi obiectivele, făţarnic şi demonstrativ „şterg colbul, mucegaiul, al uitării care geme” de pe pietrele Aleii Clasicilor din Grădina Publică Ştefan cel Mare. Cu nişte petale de flori care rabdă totul.
Văd acestea, iar pe urmă, când zboară gândurile şi spre altceva, nu-mi pot nicicum explica – da’ de ce părculeţul acesta din centru se numeşte grădină publică? Nu ştiu răspunsul. Nu ştiu de ce tuturor, celor din primul abzaţ tot, li-i totuna când părculeţul se numeşte grădină, nu ştiu de ce tuturor, celor din primul abzaţ tot, li-i totuna când celor din al II-lea abzaţ li se pupă mâna după ce au citit un text de pe foaie… Li-i totuna, doar să aibă ocazia ca o zi pe an să-şi mai verse o lacrimă pe riduri.
În final, ziua de azi, în afară de cele de mai sus – e ultima zi de vară. Mă duc la Nistru, la mărgioară. Fiindcă în ziua de azi, înafară de actele de patriotism afişate în #PMAN şi neînţelese de mine tot mai tare în ultimul timp, de obicei este un timp frumos.
Iar timpul are un obicei foarte urât – trece şi nu se mai întoarce. Şi eu nu ştiu dacă pot creşte copiii falnici, drepţi, deştepţi arătându-le în fiecare zi de 31 august scenele din abzaţul I şi II.
0