Nu știu. De foarte multe ori, la întrebări importante, am îndrăznit să răspund astfel. Întrebări șoptite la telefon, spuse la ureche, scrise în priviri, șiruite în chaturi. Am răspuns așa Lui, Lor și chiar Mie. Și după fiecare ”nu știu” se ascundea un ”da” speriat, care se ascundea umil după spatele unei incertitudini simulate. Pot jongla cu cuvintele, însă cu adevărul nu mă pot juca. El aduce mult prea mult de ”alt ceva” sau de ”alt cineva” în realitatea mea. Și eu primesc greu. Uneori mă uimește că oamenii din jurul meu nu ghicesc tirada care se vroia înșiruită în loc de răspunsul prostesc din două vocabule. Poate pentru că acolo undeva, în adînc, sunt foare sigură de tot ce simt sau vreau, și sper mereu ca oamenii să o înțeleagă cumva, macăr și telepatic. Fără a mă mai impune să răspund evaziv la întrebări directe.
