Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl
meu este (ca să folosesc un eufemism)
grav bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau așa cum s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu mai ajută la nimic. Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Mi-a pus cartea în mână. E de două ori mai greu să accepți că..., acolo unde cuvintele nu mai ajută...
Cred acum că acea „primă zi a restului vieții” (răsfolosită, cauciucată sintagmă de sonet) se numără abia din clipa senină de vară când, bărbat fiind, ți-e dat să afli că tatăl meu este (ca să folosesc un eufemism) grav bolnav. Și îți trec prin minte, pentru judecată, fix cele mai rele lucruri pe care i le-ai aruncat în față, și, în general, lucrurile bune nefăcute la timp, sau deloc, sau așa cum s-ar fi cuvenit. În rest, cuvintele nu mai ajută la nimic. Știe cineva cum e ca propriul tată să-ți fi fost și învățător, la școală? Mi-a pus cartea în mână. E de două ori mai greu să accepți că..., acolo unde cuvintele nu mai ajută...