Eu pentru visele mele lupt pană la stele. Cand îmi doresc ceva nimic nu mă poate opri pană nu-mi realizez dorinţele. Însă cand viaţa mă scufundă în acel vis, conştientă, mă resemnez şi renunţ. Nu renunţ la vise, nu renunţ să lupt pentru ziua de maine, ci renunţ la ceea ce nu este al meu, la ceea ce are lumea şi eu nu pot avea, poate că altceva este pentru mine.
Vara asta m-am convins de două ori că ceea ce nu ţi-e scris în stele nu poţi avea. Prima dată atunci cand am dorit să mă înscriu la o a doua facultatea, lucru demonstrat a fi imposibil de realizat, şi a doua oară…( lucru despre care nu doresc să vorbesc acum,poate niciodată 
) Cu încăpăţanare am dorit să-mi demontrez că se poate..însa ce nu e al meu….nu e! N-am învaţat nimic din tot ce am trait pana acum. Pentru ca de fiecare data fac aceleaşi greşeli.
M-am resemnat.
Resemnarea asta ma duce cu puțin efort spre acceptare, e de fapt pasul firesc ce urmează. Clar este faptul că acceptarea asta are un gust amar, mai ales dacă a fost precedată de multe încercări, speranțe, naivități, autoiluzionări.
Şi chiar daca sunt mica, nu-i nimic. Maine e un nou început, fiecare zi este un nou rasarit. Cat de mare ar parea, lumea e a mea…
