Stiu ca Alice e casatorita acum, stiu, tot din confesiunile ei de pe blog, ca e fericita...si nu incetez sa cred ca oamenii care sufera vor fi fericiti...poate nu azi, poate nu miine, poate nu la cinci...dar cindva, vor fi fericiti pentru ca au suferit daruind dragoste.
Si un mic fragment: " Si totusi, cind la ultima noastra cina - in finalul careia ne-am certat atit de galagios, incit cei 30 de bulgari asezati la mesele vecine s-au intrerupt de mestecat ca sa ne priveasca milosi, cu jale, cu amar, cu obida, cu draci, cu bizdic sau doar cu simplu interes zoologic - iubitul meu a transferat in farfuria mea o veriga de ceapa, fiindca voia sa isi faca loc in farfurie pentru alte feluri mai fierbinti, am priceput ca, desi am tinjit si am asteptat, acela e singurul inel pe care-l voi primi vreodata de la el. Si de foame, si de tristete, si de necaz, l-am mincat."
"Seara de seara ma asez singura la masa si desfac din danteluri de hirtie brinzeturi alese cu grija si tristeti pe care nu le-am cumparat de la delicaterie. Le-am trudit eu insami. Torn din ceainic licoare fierbinte, intr-o singura ceasca. Si picur, in loc de lamii, amintirea unor taceri pe care nu le-am meritat. Iar inainte sa alunec catre visul de piper, busuioc si ienihabar, mi se sfisie pieptul de dor fara rost. Cum s-ar sfisia pieptul fraged al unei vietati delicioase.Asezate pe-un platou de argint. Pentru un ospat la care barbatul pe care il astept de o viata intirzie, intirzie, intirzie, intirzie..."
7
