Robert Musil: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul.”
C.S./2011Femeia aceea care, deunăzi, își trimisese țipând concubinul să mai meargă înpuleamea pe sub ferestrele noastre cu sens unic să fie fata asta tânără, lăcrimoasă, devreme ofilită, cu-o mină de susceptibilă, de fostă dependentă de droguri ori, la fel de bine, de nimfomană, fetița de odinioară sedusă de tată sau de unchi-su la o vârstă primitivă, de-și târăște copila către grădiniță în fiecare dimineață? Când am văzut-o de mai aproape, i-am putut prețui cu ochi expert degetele de la picioare - cam buretoase, sub unghiile îmbibate de lacrimi neplânse, m-a frapat că se ascundeau unul într-altul, rușinate, înghesuite în sandale. Și precauta ei uitătură de urmărită.Nu înțeleg nimic din lumea noastră. O paradă de mezeluri. Dar și de copane, gheare. Carcase, în general. Nu înțeleg nimic din trecerea lor.
Jean Cournut: „Din ireprezentabilul feminin matern reiese ceva: nu are nici un înțeles, dar face copii! Pe când acest ireprezentabil feminin erotic nu produce nimic: este o furie și asta-i totul. (De ce se tem bărbații de femei)
Din nimicul unei zile. Am coborât vertiginos cu bicicleta de pe olimpul meu de praf și beton, grădina observatorului, ultima respirație a teilor, străzile necirculate, ora miezului zilei. Am schimbat viteze și am privit, ca de obicei, lumea prin ochelarii de soare învechiți de care nu mă pot despărți, din zgârcenie. Din când în când, mă opresc și privesc. Nu răsuflu - respir insuficient, nu mă odihnesc - rămân încordat, agățat de coarnele bicicletei, mijesc ochii, struț ascuns în dosul lentilelor negre: privesc. Nu înțeleg nimic din pașii lor, nu încerc nici o empatie cu indiferența lor țanțoșă. Fac în așa fel încât să-mi sângereze chipul, mă pedepsesc singur, amușinând cu obrazul lipit de ele urmele de tălpi goale lăsate nimănui în asfalt. Păreri de pași gravând asfaltul cu o scriere indescifrabilă.
Mă „recunosc”, distant, numai cu ceilalți bicicliști. Ritualul minimal-teritorialist, de haită. Am deja traseul meu, dar nu cunosc cu adevărat pe nimeni, cât e de lung.
Moșul vrea să-mi vândă un ceas kitchos, cu un automobil grosolan gravat pe capac. 17 rubine, cere două sute de lei, lasă singur din preț, fără tocmeală, până la o sută cincizeci.
Mă opresc din privit, din încercarea neostoită de a pricepe ceva; de nevoie, îmi micșorez la loc pupilele atingându-le cu degetul gol și, în sfârșit, respir. Încep să simt: gustul lipsit de iluzii al berii din miezul zilei, ghicesc durerea de cap ușoară de mai târziu și mă cuibăresc ca-n fotoliu în starea de bine, de timp topit, nemăsurat. În ciuda pașilor ce nu se opresc, a oamenilor care ies fără clopote din dom, picturile ieftine pălind în soare. Moșul nu vinde, de fapt, nimic. E un mic mincinos bătrân, nu-l așteaptă nimeni acasă._________________________*(trad: Îmi vine să vreau lacrimi) - Fernando Pessoa: O Livro do Desassossego
