Istoria neoromânilor

Din copilărie m-a captivat istoria. E un caz aparte. Am avut noroc de două profesoare bizare (în sensul bun al cuvântului) care au fost suficient de inspirate ca să ne înveţe istoria altfel. Prima din ele (antică şi medievală) ne-a învăţat să facem nişte cartonaşe. Pe o parte era înscris anul, iar pe cealaltă – evenimentul istoric care s-a produs în acel an. Lecţiile erau un fel de “Что? Где? Когда?“. Valentina Andreevna anunţa evenimentul istoric, iar clasa ridica anul cu pricina. Foarte repede profa aprecia cine e pe fază şi cine – nu e. Cealaltă profesoară (modernă şi contemporană) ne-a lăsat să facem prezentări despre perioada postbelică în loc să învăţăm pe de rost din manuale. Revoluţiile încă nu erau portocalii, dar despre gulaguri şi solidarność eram informaţi bine-mersi.

În contextul discuţiilor focoase despre denumirea manualului de istorie, nu pot să trec cu vederea conţinutul ăstuia căci, deh, am o liceeancă în familie. Judecând după talmeş-balmeşul cronologic, ideea de a integra istoria universală şi istoria românilor nu mi se pare foarte strălucită. Dacă ar fi să ne închipuim o relaţie dintre cronologia evenimentelor istorice şi numărul paginii din manual ne-am aştepta să vedem o linie de 45 de grade: pe măsură ce avansăm în manual, ne propulsăm înainte în timp. Dar lucrurile, evident se complică. Se învaţă civilizaţii care sunt într-o măsură mai mică sau mai mare contemporane între ele. Înveţi Egiptul antic, apoi Mesopotamia, apoi India şi China. În mod normal, faci un stop în epoca elinistică când Alexandru Macedon urmează să deschidă prima etapă a globalizării. Te întorci în timp, treci la activ războiele medice, reiai firul din alt unghi geografic de vedere şi mai faci un stop. De astă dată te întorci la Romulus, Remus, gâştile care au salvat Roma şi ajungi la a doua fază de globalizare. Iar Egiptul, Cezar şi Cleopatra ş.a.m.d. Îţi iai la revedere de cronologia rectilinie.

Geto-dacii încurcă iţele şi mai tare. Pentru ca să te sincronizezi cu perioada de expansiune a Impreriului Roman tre să faci câţiva paşi buni înapoi ca să le descoperi etnogeneza. Deocamdată te împaci cu ideea, dar depinde şi de prof. Lucrurile se complică când din motive de curricula profesorul decide că e musai să sari peste capitolul 8, 9 şi 10 şi să apuci un pic din Ştefan cel Mare, căci, na, soseşte steagul. Sau te miri ce. În consecinţă ai de-a face cu o ficţiune post-modernistă care-l are pe Dimitrie Cantemir plasat cot la cot cu Ramses al II-a. Un iancheu la curtea regelui Arthur e floare la ureche pe lângă compotul istoric care se predă în Republica Moldova din sec. XXI. Volens-nolens, începi să te întrebi la ce bun acest efort titanic?

Recent, mi s-a nimerit un articol super-tare despre “Istoria celor 10 miliarde” semnat de inegalabilul Kapiţa (pe care-i ţinem minte din “Очевидное-невероятное”. Savantul vorbeşte în el despre demografie şi despre o legitate foarte specială. V-aţi întrebat vreodată de ce comuna primitivă a durat zeci de mii de ani, iar civilizaţia antică doar câteva mii? De ce Evul Mediu s-a încadrat în jumătate de secol, iar istoria contemporană are în jur de 100 de ani? Şi mai ales, de ce fiecare perioadă istorică are un număr aproximativ egal de capitole? Adevărul este că dacă ţinem cont de numărul populaţiei terrei care a vieţuit pe durata unei perioade istorice, vom fi surpinşi să aflăm că aceasta este o cifră constantă: aproximativ 10 miliarde de suflete. Epoca primitivă a durat cât a durat deoarece populaţia pământului în anul 5000 BC a fost de circa 7 milioane oameni. Creşterea demografică scurtează perioada istorică. Anticii au ajuns la o populaţie de 100 de milioane şi, respectiv, au fost măcinaţi mai repede de rotiţile dharmei.

Dacă stai să te gândeşti în termeni de interacţiuni sociale, ajungi repede la concluzia că e nevoie de 10 miliarde pentru ca sistemul de “principii şi valori” să se schimbe suficient de radical, pentru ca acest lucru să consemneze trecerea de la o perioadă istorică la alta. Ceea ce frapează este că astăzi suntem în pragul a 10 miliarde. (Bine, bine, nu astăzi, dar mâine – precis). Relevanţa acestui fapt e următoarea: la o populaţie de 10 miliarde, o perioadă istorică se consumă pe parcursul unei generaţii. Adică fiecare generaţie vine la masa de negocieri cu principiile şi valorile proprii.

Aici e cazul să pui mâna pe inimă şi să zici sincer: wow! Eu aşa am zis. Dar să revenim la oile… adică manualele noastre.

Găsesc oportun ca matricea civilizaţiilor şi cronografia lor aproximativă să fie impregnată în memoria socială. Căci de nu, staţionăm colectiv în evul mediu. Trebuie să avem o perspectivă istorică ca să înţelegem de unde venim, unde am ajuns şi încotro ţinem calea. Din păcate, nici manualele, nici curricula nu ajută prea mult în formarea acestei perspective istorice. Cred că am să revin la cartonaşele cu ani în plan de lecţii individuale.

Am intrat într-o librărie să văd ce o aşteaptă pe liceeanca mea în clasa X, XI şi XII. Nimic nou. După cum a spus V.I.L. “повторение – мать ученья“. Se revine asupra istoriei antice şi medievale, moderne şi contemporane. De parcă istoria învăţată în clasele de gimnaziu este numai bune pentru a fi reciclate, iar toţi elevii au fost declaraţi reptenţi. Poate că acest fenomen se conformează standardelor internaţionale, mie însă mi se pare o risipă de timp şi efort. Sincer cred că pentru elevii dintr-a 5-a este prea devreme să înveţe legile istoriei şi ar fi cazul să se limiteze la cronologia evenimentelor. Iar pentru liceenii dintr-a 9-a este prea târziu să se informeze despre Burebista şi ar fi cazul să înveţe cum să interpreteze evenimentele istorice.

În concluzie, găsesc oportune două chestiuni:

1. studierea separată a Istoriei Universale şi a Istoriei românilor (de la neam, la neam);
2. evitarea repetiţiei şi concentrarea în clasele de liceu asupra ştiinţelor sociale.

Astea aşa… din partea unui amator al Istoriei.