-Nu!
-De ce nu?
-Pentru că nu, și gata! E greu să explic.
Am scris pe aici că îmi aleg prietenii, și mai ales iubirile cu năsucul. Pot spune cu voce tare că oamenii ”mei” miros bine, gustos și oarecum comod pentru mine. Al doilea factor e intuiția. Al treilea snobismul (despre care o să scriu cumva).
Intuiția e chestiuța care îmi ține rațiunea cu tăișul la gît. Se ceartă foarte frecvent. Rațiunea jură că mă lasă, dacă continuu să o ascult pe intuiția asta analfabetă, și totuși rămîne. Deși, între noi fie vorba, mă privește uneori cu milă și compasiune. 
Eu cred în propria intuiție. Deseori primesc sau alung oameni din viața mea datorită ei. Fără raționamente, cu analize-sinteze și concluzii, pur și simplu îi simt nesinceri, contaminați de nimicnicie. Poate că uneori greșesc, dar atunci cînd intuiția mea strigă eu o ascult cu urechiușele ciulite. Datorită ei, intuiției, deseori mă întorc din cale și merg pe alt drum, fără a înțelege de ce o fac, condusă doar de certitudinea că e corect să fac așa. Nu pot deseori să explic de ce fac cum fac. Poate din frica ca oamenii care mă ascultă se vor amuza copios de explicațiile mele, sau poate pentru că nu vreau să le fac cunoștință cu Dana cea adevărată.
Uneori ea îmi șoptește cum urmează să se desfășoare soarta cuiva. În astfel de cazuri mă amuz nebunește de ce simt, și mă apropii de marginea scenei pe care se joacă viața cuiva să văd dacă am ghicit sau nu scenariul.
Poate a fi femeie, e în a privi atent în sine și a găsi acolo răspunsuri. Intuitiv cred că oamenii ”mei” sunt cei mai frumoși, chiar și atunci cînd ei uită de asta, că merg pe drumul corect, că am avut dreptate cînd am hotărît să rămîn în țară, că o să fiu fericită aici, unde e lumină și curat, și că din a treia o să meargă.
