Jogging cu Junioru’

Jogging - Alergare ușoară practicată pentru întreținerea sănătății. Aici nu e vorba doar de doar de sănătatea fizică, ci și de cea interioară, care pare a fi de cele mai dese ori sub stăpânirea inteligenței emoționale.

Jogging cu Junioru’

Am început să îl practic atunci când am declanșat război cântarului.  De atunci, e poate unul din cele mai eficiente remedii de a lupta cu stresul și cu multe alte lucruri care mă de-motivau. Era straniu că în timpul lui, nu mă gândeam la lucrurile care îmi treceau prin cap în timpul periatului pe dinți sau a preparării cafelelor matinale, lucruri care mai degrabă semănau a re-verificare a unor planuri pur rutinare, ca de exemplu: termenul limită pentru chirie, curățatul camerei sau suplinirea conturilor. În timpul Jogging-ului, lista de sarcini rămânea acolo unde-i locul – pe frigider sau calendar – nu la mine în cap.

Deseori devenim într-atât de ocupați, încât uităm de propriile vise, dorințe - planul devine pur tehnic – pur profitabil carierei sau companiei – nu și copilului din noi, care vrea și el la plimbare. Astfel, devenim relativ ne-fericiți şi frustrați - e normal: copilul vrea la plimbare, iar cifra crescută din foaia de balanță nu mai e suficient pentru îndeplinirea desăvârșită, doar dorința e relativă și de cele mai deseori e nestăvilită – vrem, apoi nu mai vrem, după care iar vrem şi așa: ciclul vicios continuă similar cu roata morii.

E banal poate, dar anume în timpul Jogging-ului aveam timpul de a mă gândi la ce vreau și ce nu vreau cu adevărat. În timpul lui, visele deveneau oarecum realitate, ecuațiile se egalau, iar reacțiile deveneau oarecum echilibrate – teoretic desigur.

Asta până nu am hotărât să bat în cuie scânteile jogging-ului, ca anume acele scântei să se aprindă fiind reușite prin calitate și cantitate.  Aici a apărut practica, care s-a dovedit a fi o experiență plăcută chiar – ce mă face fericit. “Not bad – not bad at all…”

Mama m-a făcut cam necredincios, la fel ca pe unul, pe care cu mai mult de două mii doisprezece anu în urmă, îl chema Toma. Ne-încrezut fiind de proces, m-a apucat întrebarea fericirii, posibil din motive mercantiliste – de unde vine și cine o aduce? Cine: am înțeles demult… Dacă vrei să faci ceva pentru tine, nu o poți face decât singur, altfel e un schimb de interese și deja, procesul e mai degrabă comerț decât fericire(adevăr: sunt exemplare care se opresc aici și nu vor mai mult), însă: De unde? Aici m-am împotmolit.

Cărțile de specialitate spun că sursa fericirii e un cuplu de hormoni: Serotonina și Endorfina, care pot fi generați de consumul unor alimente specifice, practicarea sporturilor extreme(în urma cărora se eliberează adrenalina, de provoacă o reacție în lanț, producând Serotonină și Endorfină). Toate bune până aici, dar dacă fericirea e o reacție chimică – calea spre fericire e îndopatul cu ciocolată și săritul cu parașuta?  nu prea cred.

Biblia spune că fericirea e strâns legată de dragoste și supunere loială: exact ca cuţu din cușcă, care are un stăpân – ceva pare să lipsească aici, doar individul modern nu poate fi fericit fără libertate(cu excepția celor care vor să fie dominați).

Şi totuși: De unde se ia fericirea asta? – întrebare cu ipoteze vagi și iţe încâlcite.

Un capăt de ață am găsit totuși:

Fericirea pare a veni de acolo de unde se nasc visele, de acolo unde imaginația fiecărui individ e fără margini, acolo unde o zi devine o viață, fără prea multe lucruri sofisticate.

Voi faceți cum vreți - Junioru’ însă, va face Jogging, spre locul unde se nasc visele, pentru ca ulterior să crească mari.

Sursă imagine:  http://goo.gl/Gu0TY  sau www.ericksonstock.com