Îmi place, susțin cu toată inima comportamentul natural al oamenilor.
Am un sentiment de reticență și neîncredere în fața celor care își țin în frâu impulsul unui râs sănătos, doar pentru că se ghidează cu sfințenie de codul bunelor maniere.
Asta e valabil și pentru crizele nervoase.
Mă topesc după omul inimii mele când îl văd râzând cu poftă, chiar și atunci când eticheta îi face din deget.
Îmi place de el și în situațiile încordate când nu se comportă ca un gentleman, ci rădufnește ca un “om”. Spune tot ce gândește fără să-i pese că asta i-ar știrbi din imagine.
Și-mi apare într-o lumină atât de firescă când are nervii întinși până la refuz, încât mă tem că ar fi putut fi altfel.
În timp ce sunt susținătoarea înflăcărată a reacțiilor naturale, lumești, viața sau ghinionul mă face martora unei scene care m-a îngrozit.
Pentru o clipă mi-a fost rușine de toată speța feminină de pe glob.
În timp ce imaginea unui bărbat natural e chiar haioasă uneori, tabloul unei femei care își scoate masca senzualității și apare în toată splendoarea ei primitivă, e grotesc.
Am rămas perplexă în fața unui comportament pe care până nu demult l-aș fi catalogat drept natural, dar care a decăzut brusc în degradare doar pentru că aparținea unei femei.
Deși o știam că nu strălucește de inteligență, m-a șocat limbajul de țigancă vulgară pe care-l folosea.
Norocul meu că am auzit toate astea la telefon și n-am fost nevoită să-i văd ochii injectați de ură și saliva curgându-i pe barbă.
Pentru o clipă m-a înghețat ideea că astea ar putea fi limitele noastre ca oameni.
M-a dezgustat gândul că într-o situație similară poate că aș fi reacționat la fel.
Naturalețe, când e vorba de femei primitive?
Mai bine nu, merci.
