Sectanţii
În adunarea eparhială la Cluj, s-au spus cuvinte grele faţă de activitatea sectelor religioase din ţară. Iar între toate, cel mai greu cuvânt a căzut asupra statului, care, se pare că prin atitudinea şi măsurile lui, mai mult împiedică decât înlesneşte acţiunea bisericii. Este un fel comod, dar ineficace, de a înţelege dificultăţile noastre religioase. De ce nu am avea sinceritatea – şi curajul – să punem problema în adevăraţii ei termeni?
E adevărat că din toate punctele de vedere sectele acestea, mistice sau protestante, sunt, ca spiritualitate, incomparabil inferioare ortodoxiei. Dar ele, şi mai ales cele care vin din apus, au marele avantaj politic că izvorăsc din aceeaşi structură spirituală care ne-a dat statul modern. Dezbrăcând marele principiu creştin al iubirii de toată semnificaţia lui ontologic-metafizică, şi transpunându-l în plan sub subiectiv-psihologic al realităţii concrete, „noul creştinism”, din care se inspiră toate aceste secte, a încetat, e drept, să aibă cel mai uşor contact cu religiozitatea, – dar a izbutit să se încadreze perfect în ideologia juridică a noilor state europene. Mai mult, el face parte integrantă din această ideologie, este pur şi simplu această ideologie.
A cere deci statului modern scientist, democratic şi egalitar, sprijin împotriva ofensivei dizolvante a sectelor protestantizante, este cel puţin nepotrivit. Unul şi celelalte sunt fraţi buni, vorbesc aceeaşi limbă, sunt unul şi acelaşi lucru. Atunci?
Biserica noastră e victima unei iluzii grave. Din faptul că ultima noastră constituţie a consimţit să recunoască o religie de stat în înfăţişarea ortodoxă a creştinismului, oamenii bisericii se socotesc îndreptăţiţi a crede că statul s-a identificat ci interesele înalte ale bisericii. Dar cercetaţi documentele oficiale ale timpului, şi veţi vedea că dominanţa bisericii ortodoxe în noul stat românesc nu a fost acordată de constituantă, ci smulsă acesteia. Şi anume:
Graţie laşităţii oamenilor politici, care nu au avut curajul să opună ceva drepturilor istorice ale bisericii:
Graţie ignoranţei aceloraşi oameni, care au crezut că ortodoxia ar putea fi un instrument de poliţie socială – un simplu protestantism, oarecare.
Nu. Statul actual nu mai este aliatul firesc al bisericii, pentru că el a încetat de a fi statul creştin. Tovărăşia este hibridă; – iar conlucrarea va fi doar o luptă de fiecare zi lipsită de sinceritate, unde fiecare din părţi va încerca să sustragă celelilalte un maxim de foloase.
Astăzi şi mâine, cei mai mari sorţi de izbîndă îi are biserica. Căci formula modernă a statului s-a dovedit a fi deficientă faţă de realităţi; iar omenirea luptă pentru un nou echilibru spiritual. La noi, ca şi aiurea, adevărurile mari ale bisericii pot reconstitui acest echilibru. Toate semnele sunt că lumea îl cere. Întrebarea e numai dacă biserica noastră va înţelege noua ei chemare, şi mai ales dacă va şti să vorbească vremii în limba ei.
Să-şi plămădească deci biserica noul stat care ne trebuie. Dacă poate. Dacă nu, plîngerile şi incriminările sunt de prisos.
Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Chişinău, Hyperion, 1993, p. 22-23
10 mai 1926
Sursa: Duminica Poporului
Sursa
2012-07-20 09:29:31