Lucruri simple care nu necesită explicaţie

19.07.12

Tata

În luna Mai, când l-am adus acasă pe motanul nostru Tigruţu’, tanti Iulia, generalul scării noastre m-a preîntâmpinat să fiu atentă când îl scot la plimbare, pentru că este „un drac de motan roşcat care muşcă pisicuţele”.

Am reţinut acest lucru, dar Tigruţu’ nu prea se dă în vânt după plimbări în natură. Am ieşit de vreo trei ori în curte şi nu a rămas foarte impresionat. Iar ieri, în sfârşit, a înţeles de ce îl certăm când urcă pe pervazul de la balcon şi balansează între casă şi dincolo de geam. Pacostea a alunecat şi a căzut de la etajul doi. Am alergat la geam să văd dacă nu i s-a întâmplat nimic, în timp ce Mihai a coborât scările în fugă să-l aducă înapoi. Tigruţu’, cum era de aşteptat, căzuse în picioare şi se uita disperat înspre geamul nostru cu o privire care parcă trăda intenţiile lui de a încerca să se caţere înapoi tot în felul în care a aterizat.

După ce s-a văzut în casă, a venit şi s-a tolănit în fotoliu lângă mine, ascunzându-şi chiar juma’ de corp la spatele meu, asigurându-se parcă de faptul că de acolo nu are cum să alunece. Nu vă mai spun că nici nu s-a uitat în direcţia balconului, mite să îşi mai îndrepte paşii într-acolo.

Nu ştiu cât va dura „învăţătura”, dar deocamdată putem sta liniştiţi cu geamurile larg deschise.

Duminică la amiază, când am ieşit din casă, am fost martora unei scene pe care nu o voi uita uşor sau dacă intensitatea ei se va atenua cu timpul, sunt sigură că imaginea aceea va reveni.

La colţul casei vecine, pe asfalt, zăcea un motănaş cu capul într-o baltă de sânge. La un metru de el, o pisică foarte tărcată: cu gri, alb, roşcat şi maro, cu ochi verzi şi parcă conturaţi cu dermatograful negru, scotea un fel de sunete sfâşâitoare, un mieunat ca un bocet.

Tărcata nu mieuna înspre motănaşul roşcat, cu capul însângerat şi cu trupul care încă nu reuşise să-i înţepenească, pe care noi cu Smaranda cu doar o zi înainte îl admirasem împreună preţ de un sfert de oră cum făcea tumbe şi sărea pe labele din spate împreună cu mama lui, pictată parcă în toate culorile posibile, ci spre un motan negru, mare, cu nişte pete maro. Alături o femeie striga un nume, de pisică probabil, şi nu ştiu la care dintre ele se referea.

Când am văzut capul sfârtecat al pisoiaşului, am crezut că am în piept un peşte enorm, nu o inimă cât un măr, mi-a trăsărit atât de tare, că am simţit vibraţii puternice în tot corpul, ca o coadă de peşte mare zbătându-se.

Timp de trei zile, de fiecare dată când mă întorc acasă prin spatele curţii, o găsesc pe Tărcată pe o linie piezişă, în faţa scărilor caselor de vizavi, unde sunt câţiva pisoiaşi mici. Îi urmăreşte ţintă de la distanţă şi nu îi scapă nicio mişcare.

La nunta mea, într-un moment foarte bine pus în valoare de prietenul meu de suflet, Andrei Porubin, tata m-a luat de mână şi m-a condus spre mire: „Ţine. Eu am apărat-o de vânt, de ploi, de foc, de furtună şi de apă. De acum încolo s-o ai în grija ta”, a şoptit el.

Eu am rămas uimită şi foarte impresionată. Noi cu tata nu suntem foarte apropiaţi, nu ne facem confidenţe, nu mă întreabă ce planuri de viitor am, ce mă doare, la ce mă gândesc. A început să mă sărute uşor, abia atingându-mă pe obraz şi să îmi atingă cu mâna umărul deja când eram mare, foarte mare, pe la vreo 29 de ani şi când se întâmpla să nu ne vedem şi câte jumătate de an.

Şi să nu credeţi că în copilărie stătea ca samuraiul cu sabia în mână la spatele meu, să nu lase nici musca să se apropie la un metru de mine. Dar eu aveam impresia că sunt invincibilă, pentru că există tata şi pentru că el ne oferea nouă tuturor senzaţia aceea de siguranţă.

Deşi tata a şoptit la urechea mirelui, am desluşit orice cuvinţel. Profund mişcată de vorbele lui, am stricat totul, am încercat s-o întorc în glumă: „Prea tare m-ai apărat de ape, nici azi nu pot înnota!”

Azi sunt părinte şi înţeleg perfect rostul vorbelor spuse de tata. Azi stiu că în fiecare clipă, indiferent că era alături de noi sau departe, vorbea în gândul lui cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii şi îi ruga să mă apere de rele, de răi, de primejdii, de boală, de ispite, de tot şi toţi care au gânduri viclene, să fiu deşteaptă, să fiu puternică, să fiu curajoasă şi să am spatele drept şi pasul hotărât.

Ştiu asta pentru că astăzi fac şi eu la fel şi nu am cum altfel, doar sunt fiica lui! Ştiu asta pentru că am înţeles că grijă nu înseamnă doar să hrăneşti, să îmbraci, să speli, să culci, să te joci, să mângâi, să vorbeşti. Înseamnă să ştii să fii protector nu numai cu fapta, ci şi cu gândul, cu inima.

Şi da, încă nu am învăţat să înnot, dar viaţa m-a aruncat în valuri. Deocamdată plutesc, dar ştiu că într-o bună zi voi înnota ca peştele în apă.