Povesti banale

Sunt zile cand tu nu esti de ajuns. Cand faptul ca esti un om integru, echilibrat, cu dragoste de sine, cu o biblioteca vasta, cu cateva limbi vorbite fluent, aninate ca o brosa de gulerul vestei, cu mii de km. facute pentru a te cultiva, cu o frumusete corecta data de Dzeu pentru a intregi tabloul, sunt nimic. Un nimic care duce la nimic. Cand intelegi ca le poti pe toate, in afara de un singur lucru. Iar tie anume lucrul cela iti trebuie. Cand stii unde sa gasesti raspunsuri la toate intrebarile, in afara de una. Intrebarea cea mai importanta. Cand prietena ta, stand la masa intr-un local, iti expira fumul in fata si iti spune ca te iubeste si cat de minunat e ca voi doua va aveti una pe alta. Iar tu vrei sa te ridici si sa pleci. Acum. In clipa asta. De aceea ca tu trebuie sa vorbesti cu cineva. Acum. urgent. Cineva care te asteapta.

Tu ai de povestit multe. Cum sunt zile in care iti doresti sa nu fii atat de sofisticata. Cand vrei sa fii o fetiscana de la tara, asa cum sunt multe in satul bunicai. Cu 9 clase. Cu viata clara in fata ochilor. Cu un Vasilica care vine pe ascuns, pe la chindii, la portita din spate si-ti spune, cate-n luna si stele, despre cum au chilit cu baietii aseara la barul din satul vecin si m-au nu s-au luat la bataie cu patanii de acolo, despre cum au jucat azi fotbal pe stadionul scolii, despre cum Fedea a aninat-o la discoteca pe Irina cea din deal, de langa biserica. Si cum ar incerca sa te cuprinda, sa te ia peste picior, ca sa intelegi ca ii esti draga.

Ai mai povesti cum bateai baietii prin clasa 6-a. De aceea ca ai fost intotdeauna o batausa. Dar buna la suflet. Si ii bateau doar cand iti erau dragi. Si acum faci exact asa. Doar ca nu le mai dai cu manualul de matematica in cap, ci cu piciarele in rinichi, folosind limba ascutita, pentru care bunica te-a avertizat ca vei manca bataie de la barbat. Eh, sarmana bunica, de-ar sti ea…

Si inca ai mai povesti ca nu poti adormi singura. Iar cu ursul de plus iti este deja rusine sa adormi. Si, apoi, mai ai si un copil. Care si el trebuie adormit.

Ai povesti cat e de usor cu tine din clipa in care ai lasat jos garda si ai deschis larg usa. La tine in casa e lumina si aer. Albiturile sunt intotdeauna proaspete, cu miros de fan si mere. Tu te trezesti dimineata, deschizi geamurile si faci mancare pentru toti ai casei. Peste tot e muzica, aroma de cafea si blinele cu miere.

Dar asta nu e interesant. Asta e povestea ta, pe care, se pare, asa si o vei povesti in gand, in drup spre casa. O poveste banala. Asa cum sunt miliarde de povesti. Si doar n-ai fi crezand ca este cineva cui i-ar pasa? Si doar n-ai fi crezand ca cineva s-ar opri din viata sa hiper-importnata sa te asculte? Sau, cel putin, sa-ti dea o sansa sa deschizi gura. Sa nu vrea nimic de la tine, decat sa-ti  auda vocea, adunanand, inmultind sunete, litere, cuvinte. Despre orice. Despre cum bunelul facea cele mai bune sobe din raion. Despre cum ai terminat clasa intai in scoala din satul mamei. Despre cum ai fost prima data la mare. Despre cum iti place sa dormi invelita chiar si pe cea mai mare caldura. Despre cum iti place sa simti pe tine stofa uda. Despre cum ti s-a furat bicicleta cand aveai 6 ani. In fine, despre lucrurile pe care prietenele tale, cu siguranta, n-ar vrea sa te auda vorbind. Sau doar de ziua ta. Din respect.