nu-i mare treabă
Înainte de a mă căsători și înainte de a avea copiii mei, eram tare afectuoasă cu copiii altora. Mai ales cu cei de până la un metru, vorbitori de limba lor, dezinvolti și inocenți.
Savuram ocaziile de a lua în brațe un bebeluș, de a-i adulmeca mirosul de lapte, pipi-caca, vomitat-râgâit, de a-i atinge mânuța dornică să înclește degetul oricui, de a-i săruta obrăjorii moi.
Instinctul meu matern accelerat, înainte de-a afla că poveste-a cu barza i-o minciună gogonată, s-a trezit mai întîi față de păpuși.
Nu-i mare trebă să crești un copil în era tehnicii digitale. Arunci rufele murdare în mașina de spălat, arunci terciurile prefabricate la frgider, de acolo la microundă. Plimbat, hrănit, plimbat. Între cărucior, țarc, leagăn, șezlong balansoar, premergător, scaun de masă, scaun auto, aproape că nu ții copilul în brațe. De-o dragoste să te numești mamă pentru o nimica toată, compensată de o grămadă de fericire.
Deseori mă gîndeam că aș înfia un copil sau mai multi, dacă Dumnezeu nu mi-ar da unul din sângele meu. Admiteam chiar că, dacă m-aș îndrăgosti de vreun văduv c-o casă de copii, aș putea fi o mamă vitregă NU ca-n poveste.
Sarcina și invaziile hormonilor, mi-au schimbat niște cheep-uri în creier. Un an de alăptat, scutece, orar adaptat la necesitățile și numai la necesitățile fiului meu, m-au făcut să înțeleg cîtă responabilitate, pe lîngă miros dulce sau acru, înseamnă un copil.
Dragostea față de copil nu vine odată cu laptele în țâțe, sentimentul sporește în timp. A crește un copil e mai greu decât să-l concepi și chiar mai greu decît să-l porți sub inimă nouă luni, pentru că niciodată nu ajungi să te multumești cu ceea ce faci pentru el și nu ai cum să determini dacă, ceea ce-i oferi, e suficient petru a-l face fericit pentru toată viața.
De la depresia postmaternală, răsărită pe fonul unui puternic sentiment de auto-învinuire, pornește totul. Neîncrederea, reproșurile și frica. Te sensibilizează și mai aprig realitățile mondiale nefaste: cataclizmele, tsunami, violuri, falimente, crize imobiliare și băncare; pe toate le asociezi cu destinul pruncului de la sân, te sfredelește ideea că mai bine mai întarzia vreo două luni în burtă, ori și mai bine un termen indefinit... până s-or mai ogoi relele de pe mapamond. Că nu ești în strare, că nu faci față, că toate mamele sunt experte, mai ales bunicile, te inhibă, și te doare orice gând despre propria vulnerabilitate În loc de încurajări toate expertele își dau sfaturi, binevoitoare desigur, care de cele mai dese ori se bat cap în cap ori ca nuca de perete.
Așa că la nici două zile îți încolțește concluzia: Mă consider o persoană responsabilă, da nu în stare să mă responsabilizez pentru destinul oricărui copil.
Abia după un an împlinit cu adaos la greutate, alaptare, somn și scutece umplute după orar, capeti un gram de liniște și siguranță. Mai încolo îți revine autostima și încrederea. Și gândul nebunatic: "mare trebă să crești un copil în era tehnicii digitale... ".
Sursa
2012-07-18 10:19:00