Un interviu cu Grigore Vieru din anul 1995


- „Acest deal de sare greu / Lacrima / Acest clopot, acest zeu / Lacrima...”.

V-am citat, cu voia Dumneavoastră, şi vă întreb: cum este acum lacrima Poetului în Basarabia?
- Curge ca acum două mii de ani. Curge în speranţa binelui românesc. Am venit aici, în ţară, de pe baricade, pentru că trecem din nou prin mari încercări. Am venit la Zilele „Liviu Rebreanu” la Bistriţa, ca să luăm o gură de aer. Rebreanu, ca şi Goga, e aproape de durerile noastre, ale românilor din Basarabia. Eu fac parte din cea mai tragică generaţie de scriitori. L-am cunoscut pe Eminescu la facultate. Alte cărţi n-am citit în adolescenţă, decât cele despre pionierii-eroi care-i prind pe spioni şi-i duc la Sfatul Popular. Ni se spunea zilnic să fim vigilenţi la şcoală şi eu, fiind pionier pilduitor, ca să zic aşa, otrăvit de cărţile de atunci, stăteam în verdeaţa sălbatică de pe malul Prutului (sălbatică, pentru că n-o prea călca picior de om) şi cu un binoclu, rămăşiţă de când au trecut armatele sovietice prin satul nostru, îndreptat spre Miorcanii lui Ion Pillat, aşteptam să treacă un spion pe-acolo, să-l prind, să-l duc la Sfatul Popular, să devin erou. Ei bine, spionul n-a mai venit. Au venit mai târziu, după dezgheţul hruşciovist, nişte mari spioni din partea dreaptă a Prutului, care se numeau Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Blaga şi prin ei am avut primele cărţi de istorie. Am cunoscut ţara...
- Cum se dezleagă de spaimă, acum, poeţii Basarabiei? Prin puterea cuvântului?
- Puterea cuvântului a făcut revoluţie; pentru că se poate vorbi de o revoluţie basarabeană făcută cu poezie şi cântec. Ne lipsea istoria. Poezia şi cântecul purtau părticele din istoria şi suferinţele noastre şi de aceea ele au avut la noi o mare influenţă asupra oamenilor. Acum, din păcate, credinţa românilor în cuvântul scriitoricesc a scăzut pentru că – săracii! – noi trecem prin mari încercări. E o sărăcie groaznică, cum numai după ’46 – ’47 s-a mai pomenit, când au murit de foame mai mulţi decât în război. Era o foamete programată, ca şi acum. Sunt rezerve, dar acestea sunt ascunse de noua putere de la Chişinău, care mai întâi a înfometat lumea, a speriat-o că foamea este din cauza scriitorilor şi din cauza Frontului Popular. Lumea, rătăcită şi dezorientată (nu e vina ei că este rătăcită şi dezrădăcinată), înfometată, a crezut ce spuneau preşedinţii de colhozuri, oamenii puterii, dar ne bucură că lumea în ultimul timp a început să se trezească şi să-şi dea seama de unde vine răul. Noi nu disperăm, credem că lumea ne va înţelege. Vă voi spune şi veşti frumoase. Noua putere, care a fixat în constituţie limba moldovenească, a mizat foarte mult pe academicienii de la Chişinău, care sunt mai încurcaţi, mai amestecaţi – şi străini şi ai noştri. Aflaţi că într-o şedinţă a prezidiului Academiei s-a pus la vot limba română – cred că este unicul caz de pe faţa pământului, când se votează limba – dar toţi membrii prezidiului, absolut toţi, au votat pentru limba română. Deci, iată izbânzi româneşti în Basarabia.
- „Cine gândeşte până la capăt are unde se întoarce...”. Cât de bun sunteţi cu cei răi? Cu cei răi, de aici, care vă contestă?
- Am fost bun de la început, bun pentru că aşa e firea mea. Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică, tragică, chiar prăpăstioasă, aş spune. Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucureşteană, atacuri care m-au durut mai mult decât toate rănile pe care mi le-au făcut străinii şi, vă rog să mă credeţi, erau zile când juram să nu mai trec Prutul, eu care o viaţă am visat să ajung în ţară. Când am început să cunosc Transilvania, Oltenia, satele noastre şi am văzut că osteneala mea e preţuită, în ochii unora am văzut chiar lacrimi, m-am întrebat dacă are rost să-mi fac sânge rău pentru nişte rătăciţi, ca să nu le zic altfel şi am început să devin şi eu mai rău, să le răspund în presă cu demnitate. Am început să mă liniştesc şi acum, dacă sunt lăsat în pace mai multă vreme, parcă nu mă simt bine... Nu sunt o fire nici prea optimistă, nici prea pesimistă, şi nu cred că vom fi foarte repede împreună, dar inima mea de poet îmi spune că în anul 2000, la 1 Decembrie, vom fi împreună.
- „Fericit cine are limpede-n minte numele unei lumini”. V-am citat din nou, cu gândul la un alt interviu.
- Vă mulţumesc! (…)
- „Un verde ne vede”. Era în 1975 când Editura „Lumina” din Chişinău publica volumul dumneavoastră cu acest titlu. Cât îl cuprindeţi, în metafora titlului, pe Eminescu?
- Atât cât este ochiul naturii. Verdele din titlu însemna ochiul naturii şi ochiul Mântuitorului. În anii aceia nu puteam vorbi direct despre aceste lucruri. Titlul se vrea o replică dată ateismului din Basarabia. Credinţa în Dumnezeu şi limba strămoşilor au ţinut vie fiinţa noastră naţională şi păgânii roşii ştiau acest lucru, lovind în mod barbar în credinţă şi în limbă. Biserica în Basarabia a fost ştearsă de pe faţa pământului, iar limba, după cum bine ştiţi, a fost schilodită şi odată cu degradarea credinţei şi a limbii a început degradarea noastră ca fiinţă naţională. Poemele din volumul pe care l-aţi citat erau un avertisment.
- Alături de natură, limbă şi Mântuitor, care au fost celelalte puncte de sprijin ale spiritualităţii noastre?
- Limba, cea mai mare dreptate pe care poporul român şi-a făcut-o sieşi. Un alt punct de sprijin spiritual au fost clasicii literaturii noastre: Eminescu, steaua care ne păstrează, cum ar spune Nichita Stănescu, Goga, Blaga. Marii clasici ai literaturii în Basarabia au fost interzişi. Eu fac parte din cea mai tragică generaţie de scriitori basarabeni care l-a cunoscut pe Eminescu abia la facultate. Primul manual de limbă română, manual de istorie şi primul manual de suflet românesc, dacă se poate spune aşa, este Eminescu. Dintre cei trei mari dascăli ai mei de poezie, doi sunt din Transilvania. Primul meu dascăl e Eminescu, iar ceilalţi Goga şi Blaga. Vreau să vă spun că în anii de plin dezmăţ bolşevic în Basarabia, în 1968, am cutezat să scriu un poem intitulat „Lucian Blaga”. Vi-l reamintesc: „Numele-acest / are ceva în el / care sună nespus de frumos - / e ca şi cum / boabele copiilor / semănându-le de Anul Nou / s-ar lovi de trupul unei viori. // Numele-acest / are ceva nespus de limpede-n el- / e ca şi cum / te-ai uita la o stea / prin altă stea. // Numele-acest / are ceva în el ameţitor de adânc- / e ca şi cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni / prin altă fântână. // Numele-acest / e ca streaşina casei noastre / pe fiecare literă a lui / rândunica îşi poate clădi / cuiburi de lut: // Lucian Blaga.”. Am îndrăznit să spun, prin acest poem, în Basarabia, că facem parte din fiinţa românească.
- Ameninţată, iar, în Basarabia. Limba, prin care ne omenim strămoşii, cum spuneţi dumneavoastră, este pusă la colţul ruşinii...
- Încearcă nişte prunci, cum ştiţi, s-o pună la loc... În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă, / Râde un pământ.../ Am vizionat, cu ani în urmă, un film documentar despre un prunc care se născuse cu inima în afara pieptului. Mâinile de aur ale chirurgilor au reuşit să pună inima pruncului la locul ei, în piept. Mă gândesc că Basarabia Română este şi ea un prunc cu inima în afara pieptului şi că inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este limba română.
- Este ceea ce încearcă tinerii la Chişinău prin demonstraţiile de stradă. Vă continuă gestul dumneavoastră, al scriitorilor, din ’89?
- Îmi vine să cred că da. Aceşti tineri şi copii sunt educaţi şi crescuţi de cărţile noastre, de poezia noastră, de cântecele noastre, de manualele noastre şcolare şi suntem fericiţi că ne continuă idealul. Acţiunile lor sunt una dintre cele mai tulburătoare pagini ale istoriei basarabene. Privindu-i, îmi vine să cred că dreptatea e în drum spre noi. Fără tineret nu putem face nimic, oricât de geniali am fi noi în Basarabia. Mi-au dat lacrimile când i-am văzut strânşi la un loc, zeci de mii, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.
- Aţi împlinit 60 de ani. Cum se apropie, la această vârstă, de blândeţea poetului, umbra zarzărului casei părinteşti?
- Sunt alb, bătrân aproape, Mi-e dor de tine mamă... La casa părintească revin mereu şi pentru că acolo am început să scriu primele versuri. Am fost întrebat de multe ori cum am început să scriu poezie. Aveam 11 anişori când am compus primele versuri. Poeţii spun că atunci când au avut o mare bucurie sau o mare durere, aceasta s-a revărsat în poezia lor. Eu am început să scriu de frică. Erau anii aceia grei de secetă, ’46 – ’47, când mama pleca până la Cernăuţi pentru un pumn de grăunte sau făină...
- Era seceta care a crăpat pământul până la sicrie...
- Îmi ştiţi poezia, vă mulţumesc... Rămâneam în anii aceia grei, care m-au marcat pentru toată viaţa, singur în casă şi de frică compuneam versuri. Mă simţeam foarte singur... Deşi aparent par o fiinţă publică, sunt o fiinţă foarte singuratică, tragică, prăpăstioasă. Teama acelor ani mă urmăreşte şi azi. Mă urmăreşte teama unei secete, mă urmăreşte teama unei noi ocupări bolşevice.
- Citindu-vă paginile autobiografice, cele în care descrieţi Pererita, gara din Lipcani, Pădurea Larga, pe Moş Talancă, parcă ne aflăm în „Elogiul satului românesc” al lui Lucian Blaga. Vă urmăreşte acest univers tainic ca experienţă poetică?
- Această lume a rămas vie. În primul rând prin cântec. Am fost minţiţi la şcoală, dar cântecul a spus adevărul, pentru că acesta n-a fost omorât de păgâni. Ne-a vorbit despre cine suntem. Chiar dacă la şcoală mi se spunea una, cântecul acasă mi-a spus alta. Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, a fost manual de istorie.
- Săptămâna dumneavoastră n-a avut şapte zile, ci şapte cântece...
- Mulţumesc! Să ştiţi că şi azi cântecul la noi e manual de istorie. Nu întâmplător am compus şi continuu să compun cântece. Cartea de poezie are un cerc restrâns de cititori, dar prin cântec poţi spune multor oameni lucruri serioase. Am compus cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici cântece care au devenit foarte populare, deşi cu o tematică profundă: „Eminescu să ne judece” (am aflat că vă place acest cântec!), „Reaprindeţi candela”...
- „Transilvania”...
- Ca litania, ca litania, de străveche şi frumoasă. Am scris acest cântec la Târgu-Mureş. Vreau să vă spun că cu un an înainte de moartea lui Ion şi a Doinei am vrut să scriem câte un imn pentru fiecare provincie română. Lui Ion Aldea Teodorovici i-a plăcut mult această idee şi era singurul compozitor în stare să compună această melodie.
- ... o variantă muzicală a proiectului poetic al lui Ioan Alexandru.
- Aşa este, poate o continuare, o reverberaţie. Din păcate am reuşit să facem un singur imn. Poate că ar fi trebuit să începem cu imnul dedicat Moldovei. Dar a fost altfel. S-a născut imnul Transilvaniei, care încă nu s-a lansat aşa cum se cuvine. Se pregăteşte o variantă în interpretarea Corului Patriarhiei.
- Cu voia dumneavoastră vă citez din nou: „cu cât cânt, atâta sunt”. Unde-l găsim cel mai bine pe Grigore Vieru, în care poem? Unde ar trebui să-l căutăm mai mult pe poet?
- Cred că în „Rădăcina de foc”. A apărut la Editura „Univers”. Suferinţa mea cea mare o puteţi găsi în sutele de articole şi interviuri din ultimii 5 – 6 ani. Cărţile mele, în majoritatea lor, se află la Biblioteca Academiei Române. Aici mă puteţi citi cel mai bine.
- De ce vă numiţi aforismele „Poeme din bătrâni”?
- Pentru că bătrânii poartă înţelepciunea noastră, iar aceste „poeme” le-am scris sub influenţa proverbelor româneşti care sunt fără egal. În general folclorul nostru este fără egal. Spun acest lucru pentru că studiez folclorul poetic al popoarelor de mai mulţi ani. Folclorul nostru poetic e fără egal pe faţa pământului, ca metaforă. Păcat că poporul care a creat aceste nestemate nu-şi cunoaşte pe de-a-ntregul creaţia. La mine în sat toţi ştiu să spună: „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”; e frumos, dar nu este metaforă, ci constatare. Mai puţini ştiu să spună proverbul: „cine doarme pe pământ, n-are frică să cază când se-ntoarce”. Este un poem extraordinar, ca metaforă şi ca idee, dar e mai puţin cunoscut.
- Cum, pe nedrept, sunt mai puţin cunoscute paginile din „Antologia poeziei populare” a lui Lucian Blaga.
- Sunt fantastice aceste pagini. „Antologia poeziei populare” a lui Lucian Blaga stă alături de Biblie la mine acasă. Fără acest volum Blaga nu poate fi conceput. Îmi amintesc, bunăoară: „Doamne, Doamne, tot zic Doamne / Dumnezeu pare că doarme / Cu capul pe-o mănăstire / Şi de nimeni n-are ştire”.
- Mă reîntorc la „Poemele din bătrâni” unde spuneţi: „Plec zilnic după câştig la minele de aur ale graiului meu”...
- Legat de ceea ce citaţi dumneavoastră o să vă spun o poveste, care de fapt este o întâmplare dramatică. O superbă învăţătoare din Chişinău, Eleonora Vanghele, le-a dat micuţilor elevi un extemporal cu întrebări care sunau astfel: Ce culoare au ochii mamei? Dar ai tatălui? Câţi ani are mama? Câţi ani are bunelul? etc. Spre marea ei surprindere, a constatat că unii copii nu ştiu vârsta părinţilor, iar alţii nu ştiu ce culoare au ochii părinţilor...
Propaganda bolşevică n-a făcut altceva decât să ne determine să uităm vârsta neamului, culorile pământului (cele trei culori). Toate sforţările noastre, osteneala noastră, a scriitorilor, constau în faptul de a reaminti vârsta neamului şi de a vorbi despre culorile pământului. Descoper limba română zilnic în fiecare pagină recitită, în fiecare scriitor recitit, descoper frumuseţea limbii şi o învăţ mereu. Pentru mine orice lectură e o creaţie. Mă consum foarte mult când citesc un clasic al literaturii române, îmi fac notiţe, subliniez, mă opresc la fiecare cuvânt. Am devenit poet graţie limbii române.
- Nichita Stănescu v-a ocrotit versul şi v-a numit un mare poet. Ce a însemnat pentru sufletul şi viaţa dumneavoastră această apreciere?
- Nichita, când m-a numit un mare poet, a făcut-o din dragoste şi stimă pentru suferinţa mea, a noastră, a basarabenilor. Alături de el, mi-au întins aceeaşi dragoste Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Eugen Simion. Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare. Nu sunt nici primul dintre poeţii ţării, nici al doilea, nici al treilea... dar nici ultimul.
- Sunteţi poetul care aţi urcat dealul şi sarea lacrimei, aţi purtat îngândurarea, durerea. Acestea nu v-au încruntat versul...
- Are dreptate cel care a spus că suferinţa naşte frumuseţe. Am unii colegi de generaţie care au debutat mult mai reuşit în literatură decât mine, au avut mai mult har poetic. Dar, pentru că sufletul lor n-a fost atins sau chinuit de suferinţe, au rămas poeţi obişnuiţi. Suferinţa naşte frumuseţe.
- „Sufletul rănit naşte mărgărit”.
- Da, şi dragoste din partea celorlalţi pentru suferinţa poetului. Poate că tot suferinţa m-a îndemnat spre literatura pentru copii. Am debutat cu o cărţulie pentru cei mici şi am scris pentru ei în mod programatic. Îmi place şi am chemare pentru această poezie. Trebuie să pregătim cititorul de literatură, să-i dăm sentimentul dragostei pentru ceea ce e românesc, altfel poemele noastre, oricât de geniale, nu-şi au rostul. Am scris abecedare pentru copii din Basarabia, în care am inclus pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, pagini din folclorul nostru. Am scris şi un abecedar pentru preşcolari, „Albinuţa”. Pentru prima oară într-un abecedar românesc (le-am studiat pe toate, pornind de la cel al lui Creangă) sunt incluşi toţi clasicii literaturii române, fără să forţez nota. La „Albinuţa” ţin cel mai mult din tot ceea ce am scris.
- De ce spuneţi: „Eu continuu încă să vin, eu nu am ajuns”?
- Pentru că privind poezia lirică pentru maturi, încă nu am scris acea carte de care să fiu sigur că va rămâne în istoria poeziei româneşti. La copii însă am ajuns. Dacă aş face o selecţie severă, aş scoate o cărţulie care ar rămâne în istoria literaturii pentru copii. Cât despre cealaltă carte, mă zbat, o caut şi sper că va veni.

- Dreaptă speranţă. Care sunt alte speranţe ale poetului Grigore Vieru?
- Frământarea mea de fiecare zi este cuprinsă în speranţa şi în credinţa reunirii cu ţara mamă. Dacă mai trăim aşa 15 – 20 de ani, putem să dispărem. Nu sunt atât de optimist să cred că vom fi împreună peste un an sau doi, dar anul 2000 ne va găsi împreună.
- Se încheie frumos, interviul nostru. Vă mulţumesc mult!
- Eu, vă rog să mă iertaţi!

Interviu de Valentin MaricaBistriţa - Târgu-Mureş, 1995

Sursa
2012-07-18 10:48:00



Comenteaza





Ultimele 25 posturi adăugate

06:01:46LACONIC —» Leo Butnaru
08:10:38Este Allah cel mai mare? —» Moldova Creștină
17:24:33Greva foamei cu taxiuri galbene în piața Constituției —» Curaj.TV | Media alternativă
16:21:13Radacini Metier – Best of Show Moldova Sparkling Wine —» Fine Wine
14:05:302024 Geneva Motor Show-uleţ —» APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag
09:03:28Armata se comportă în trafic ca poliția, arogant —» Curaj.TV | Media alternativă
08:53:20Poliția, exemplu prost pentru alți șoferi —» Curaj.TV | Media alternativă
20:55:03How We Built a New Home for WordPress.com Developers Using the Twenty Twenty-Four Theme —» Misterioz
15:29:40Despre guvernarea PAS, deja la timpul trecut. „Sistemul se opune” abia începe —» Nicolae Federiuc
14:50:50ABC-ul reciclării —» BiblioCity
11:41:07NADIR (trad. al español*) —» Andrei LANGA. Blogul personal
09:04:22IMN FURNICARULUI —» Andrei LANGA. Blogul personal
08:15:14Moldova, record de medalii la Mundus Vini —» Fine Wine
06:38:28CORIFEI AI POEZIEI FRANCEZE —» Leo Butnaru
20:50:02Băi de urzici (I) —» Argentina Gribincea's Blog
19:01:16Atacată de o haită de cîini apoi agresată la primăria Cahul —» Curaj.TV | Media alternativă
15:55:15MĂRIEI SALE POEZIA —» Leo Butnaru
12:02:58Promovarea valorilor europene —» Blog de biblioteconomie şi ştiinţa informării
07:00:26CONFLUENȚE PESTE MILENII —» Leo Butnaru
06:50:37Vasile Romanciuc, poetul cu aripi de carte —» BiblioCity
06:14:46DIALOG ȘI VERSURI DIN „HYPERION” —» Leo Butnaru
20:38:41More Control Over the Content You Share —» Soţii Bragaru
20:21:06Polițistă la volan, fără centură, cu telefon —» Curaj.TV | Media alternativă
12:39:45My Condolences, You’re Now Running a Billion-Dollar Business —» Soţii Bragaru
19:59:40Dragobete Party de Ziua Îndrăgostiților la Chișinău —» Curaj.TV | Media alternativă