Seara în care Dl Hollywood l-a omorât pe scriitor

Scena e tipică așa că să nu facem zarvă. Un bar. Arșiță. Să fie pe la chindii? Da, foarte bine, așa să fie. Îmi plac chindiile fără un motiv anume. Ora potrivită – încă nu e noapte, dar deja nici zi nu mai e. Deci, pe la chindii.

O masă și o mașină de scris. Scriitorul își vede de treabă. Țaca-țaca, țaca-țaca. Barmenul are grijă să-i facă plinul. Ia niște rom cu gheață, omul nici nu observă ce bea. Și-și vede de treabă. Literele se culcă ordonat pe hârtie ca niște soldăței de plumb. Generalul înșiră gogoși, dar dacă stai să le citești, ai zice că-i adevărul gol-goluț, iar gogoșile sunt ceea ce apucăm să bâjbâim pe întuneric, numind chestia asta realitate. Fiindcă vedem pe dibuite, iar scriitorul, da-da, ăsta care are grijă să golească paharul, ne ajută să deschidem ochii. E o meserie foarte veche.

Cine-i scriitorul nu contează, contează scrisul.

Ușa barului se deschide și intră Domnul Hollywood. Luminile rampei, ziariști, fufe. Cineva strigă „Motor!”. Așa-și face Domnul Hollywood intarea. E om de afaceri, aparențele se vând și se cumpără pe bani gheață.

Domnul Hollywood se dă pe lângă scriitor. „Fac eu cinste.” Domnul Hollywood face semn barmenului. Acesta din urmă schimbă sticla de rom pe una de whisky. Un whisky scump, ce mai, că Domnul Hollywood are biștari. „Cândva eram prieteni, Hen”, zice Domnul Hollywood.

(Ei na, nu mai poți să scrii incognito. Cum ziceam, cine-i scriitorul nu contează, contează ceea ce scrie. Dar Domnul Hollywood e de altă părere. Acum ceva timp l-a terminat pe Capote. Portretul lui făcut de Domnul Hollywood e cel al unui imbecil infatuat care fură hainele de pe oameni aflați la ananghie și-și îmbracă în ele personajele de doi bani. Eu personal nu-l cunosc pe Truman, dar (tot personal) am luam micul dejun la Tiffany și vreau să zic că-i o mâncare pe cinste. Se pricepe la gătit. Adică la scris, zic.

Mai recent l-a dat gata pe Hemingway. A făcut din Ernie un paranoic macist care a stors penița doar datorită muzei, Gellhorn cum ar veni, căci altfel nu mai ajungea să scrie nici tu „Pentru cine bat clopotele”, nici tu „Fiesta”. Noroc de femeie.  După care „Pac!” și n-a mai fost Ernie căci muza i-a cerut divorț și omul era secătuit. Pe naiba, Ernie n-a mai scris fiindcă a văzut că toate lucrurile bune au un sfârșit, iar după ce a scris „Bătrânul și marea” (1952) nu mai era nimic de adăugat.)

-Mda… cândva erau vremuri când să ecranizezi un roman era o chestie tare, zice Hen.

-Știi ce zice lumea, că oricum cartea bate filmul, Hen.

Hen trage o dușcă.

-De asta umbli cu paiele-n cap?

Domnul Hollywood înghite sec și zâmbește. Frustrat.

-Când dai gata scenariul?

-Nu e un scenariu, e un roman.

-Tot aia.

(Scriitorul mai cere un rom cu gheață. Păi cum așa, măi Mitică, vine ăsta peste tine și te cumpără pe un pahar de whisky? Nu se poate.)

-Ce știi tu cum scria Hemingway? Să-ți spun eu cum scria Ernie. Citeam „După cine bat clopotele” iar bătrânul murea în camera din față. Avea cancer, nu mai era nimic de făcut. El murea în camera din față, iar pe paginile din romanul lui Ernie mureau soldați pentru libertatea Spaniei. De fiecare dată când treceam pe lângă bunel îmi era ruşine că eu sunt în viaţă, iar el moare şi că nu se putea face nimic pentru a-l salva. În cele din urmă, nici pentru Spania nu s-a făcut mare lucru. Dar atât timp cât îl citeam pe Hemingway aveam senzaţia că există speranţă, că mai e ceva de făcut. Nu ştiu dacă ai idee la ce mă refer…

-O, dar chestia asta e tare, Hen, să o bagi neapărat în scenariu.

-Du-te naibii.

La asfințit Domnul Hollywood l-a asasinat pe scriitor. La terminat pe Hen cu un pahar de whisky.

Urmează Francis. Apoi vine rândul lui Jack. Pune la cale să-l asasineze pe J.D., deși toată lumea știe că J.D. era o persoană foarte privată. Apoi îl va omorî pe Kurt. Domnul Hollywood e un ucigaș de serie.