Despre Andreea Marin

Îmi amintesc de Andreea Marin de prin 2002.
În fiecare sâmbătă, după baie, mă îmbrăcam în tricoul tatii și așteptam cu emoție să văd în ce rochie mai iese.
Ca mai târziu, până după miezul nopții, să mă visez la fel de elegantă, de frumoasă și de inteligentă.
Apoi au urmat anii adolescenței mele, când porțile începutului de viață mi se deschideau și când am conștientizat că ea vine de pe altă planetă, iar eu nu-i voi semăna niciodată.
Atunci am început s-o invidiez cu toată ființa și, în prostia mea, să-i caut cusururi.
O altă bucată de timp mă irita prin falsitate și zâmbet forțat, ca mai târziu să nu mă intereseze deloc.
De când a dispărut din televiziune mai citisem câteva interviuri cu ea și mai aflasem de la un om tare, tare drag mie că e «fată bună».
Am văzut-o la ultima întâlnire pe care a avut-o cu Lupu.
Am atras atenția că purta cercei micuți, din aur alb. Semn de mare distincție pentru mine.
Mi-a plăcut că mi s-a adresat cu „dvs” și mi-era jenă de slugărnicia președintelui Parlamentului.
Am avut ocazia s-o privesc încordat preț de câteva ore, s-o analizez minuțios și să încerc să nu-i scap vreo vorbă.
Am ajuns la o singură concluzie.
E rafinată, e selectă, e doamnă.
Inițial îmi explicam rafinamentul ei prin miile de euro pe care le purta pe ea.
Apoi mi-am dat seama că, de fapt, frumusețea îi vine din interior, din maniere cultivate, din generozitate, din vocea caldă ca de prințesă.
Și, da… are o siluetă de invidiat și trăsături de zână.
Din tot ce-a vorbit am înțeles că se prețuiește mult ca femeie. Ceea ce ne-a sugerat și nouă să facem.
Uneori îmi părea foarte sinceră, alteori că se vinde.
Uneori vorbea că o bătrână, alteori ca o copilă.
Cred că anume asta înseamnă să fii femeie.
Să poți să împletești frumos zâmbetul și inocența copilăriei cu înțelepciunea bătrâneții.