Când preferi să taci decât să răneşti
Cum ar fi dacă înarmarea cu semeţie ne-ar determina să putem spune întotdeauna ce gândim? Cum ar fi să nu mai avem reţineri? Să nu ne simţim condiţionaţi de efectul cuvintelor noastre, să nu ne gândim la consecinţe, doar să lăsăm să se prelingă tumultul de gânduri pe buze şi să spunem exact ce simţim?Indiferent de motivele, mai mult sau mai puţin justificabile, care parcă ne cimentează curajul în tăcere, ar trebui să avem şansa să vorbim. De prea multe ori, însă, ne este conştiinţa împământenită şi adaptată la regulile societăţii în care trăim, cameleonică, în funcţie de natura situaţiei. O conştiinţă care nu ne lasă să spunem întotdeauna ce simţim. Într-un fel, e bine aşa. Parcă e mai uşor să adormi seara cu o conştiinţă împăcată. Dar cum toate au două tăişuri, oricum le-ai privi sau le-ai lua, şi ea e duală. Rănim pe cineva în momentul în care fericim pe altcineva. Cred că până la urma e bine să spui ce gândeşti, chiar atunci când simţi, dar cu o singură condiţie… să nu faci rău gratuit. Şi dacă adormi o seară neîmpăcată, măcar să ştii că ai făcut-o cu un scop nobil, indiferent de cât timp durează să îi vezi finalitatea. Nimeni nu merită să fie rănit gratuit.
Nimeni. Nici măcar iluzia!
Sursa
2012-07-11 12:55:00