Pe scena mare

De 10 zile sunt mamica unei fetite de 8 ani. De 10 zile am intinerit cu 8 ani! Paradoxal, dar cu cat copilul meu creste, cu atat mai tanara ma simt. Acum o inteleg mai bine, stiu cum gandeste, la ce se asteapta. Acum m-am transformat si eu intr-o pustoaica care cauta oja cu “Hello Kitty”, care poarta ochelari de soare cu paiete si merge cu cea mai mare bucurie la McDonalds. Si culmea, nu ma simt vinovata, sau ridicola, sau mama iresponsabila. Ma simt bine. Ma simt vie, vesela, relaxata. Ma simt usoara. Si sunt usoara (am slabit cu 8 kg)!

***

In “Eat, pray, love” este un moment in care vraciul batran, pentru care autoarea si eroina cartii venise pe Bali, ii spune sa mearga acasa si sa inceapa sa faca meditatie balineza. Adica sa zambeasca. Sa zambeasca cu fata, cu mintea. Chiar si cu ficatul. Eu nu am facut deliberat meditatie balineza. Intr-o zi, insa, mi-am dat seama ca ficatul, stomacul, rinichii, mintea, ochii mei rad. Ca lumea care ma inconjoara este ca o carusela ce se invarteste, iar eu stau in mijlocul acestei miscari, usor ametita si fericita, ca un copilas de  vreun an, care chiuie de bucurie cand vede ceva care ii place. Viata a devenit ca o papadie in care sufli si puful se imprestie in toate directiile.Usor, pasnic.

Si daca m-ati intreba care e reteta, care e formula fericirii, eu nu as sti ce sa raspund. Poate lipsa agitatiei? Sau poate intelegerea ca totul e in capul nostru si ca nimeni nu ne este dator sa ne faca viata mai frumoasa, atat timp cat noi nu suntem gata sa o facem? Sau poate faptul ca nu mai lucrez si ma trezesc dimineata relaxat, ma intind, visez cu ochii deschisi, o simt pe Ilinca care vine sau, pur si simplu, ma gandesc la ea, apoi intind mana, iau cartea si citesc? Sau poate starea de vesnica indragosteala? Sau poate oamenii alaturi de care traiesc?

Sau poate toate impreuna?

***

Eu nu-mi imaginez cum as putea fi altfel. Si da, noi oamenii uitam usor greutatile prin care am trecut. Si da, noi tinem minte tot ce e mai frumos. Si aceasta memorie selectiva este un dar de la Dumnezeu.

Si da, eu nu ma gandesc la ziua de maine. Si da, eu imi permit acum lucruri pe care multe femei la anii mei doar le-ar visa. Si da, unele alegeri facute de mine sunt mai putin evidente. Dar sunt alegerile mele.

***

Atat timp cat am cu cine face shopping, cu cine imi vopsi unghiile, cu cine merge la concerte, cu cine ma certa, cat am pe cineva alaturi de mine care tine minte drumul de la Gara Centrala din Bruxelles pana la statia de autobuze, pe cineva pe care pot sa ma enervez si sa-i spun sa mai taca pentru doua minute, pe cineva care imi spune ca ma iubeste atat de mult incat nu-si poate lua ochii de pe mine, pe cineva care ma pupa pana la epuizare, pe cineva care creste alaturi de mine si care imi da atata tinerete, incat uneori ma gandesc ca ma voi trezi pe la 40 de ani cu par roz si pe role, tot acest timp eu sunt cea mai tanara, cea mai frumoasa, cea mai dorita. Fara artificii.

Regresez oare? Nu stiu. Dar ma simt atat de bine, incat ma gandesc ca, intr-adevar, viata incepe la 30 de ani. Ca tot ce a fost pana acum a fost doar o repetie. Apoi a urmat repetitia generala. Si, uite, acum am iesit si eu pe scena mare. Si cant, si dansez, si recit poezii, imbracata intr-o rochie usoara, cu parul despletit, desculta, cu sandalele in mana dreapta, iar cu stanga tinand microfonul.