IMPRESII [ŞI EXPRESII] DIN PARIS


                                         Din revistaiunie 2012
Luvrul
Pentru ca vizitatorii să nu rateze, din întâmplare sau din neştiinţă, întâlnirea cu capodoperele (capodoperelor), pe pereţi sunt plasate indicatoare ce conţin o imagine sau alta a pânzei sau sculpturii ce ar interesa (fie şi din snobism). N-ar fi lipsită de temei presupunerea că o mare parte dintre vizitatori (sau doar… turişti) nu urmăreşte decât aceste semnale, fără să învrednicească de oarecare atenţie şi alte (tot alte!) capodopere ce fac Gloria Luvrului şi a Lumii.LuvrulÎn imensul spaţiu cu lucrările marilor, genialilor pictori italieni şuvoiul de oameni, în marea sa cuprindere, pare a duce doar spre sala cu numărul 6, unde este expusă „Mona Lisa”. Cam… nearătoasă în dimensiuni, ţinută la câţiva metri distanţă de vizitatori, capodopera poate să şi dezamăgească pe cineva, pe mulţi cineva, care se aşteptau nu că la mai mult, ci mai că (maică… Lisa!) la o minune de revelaţie. Dar nu este chiar aşa. Toţi încearcă să se convingă că zâmbetul Giocondei ar fi cu adevărat misterios. Şi lumea tot fotografiază, fotografiază, grăbită de supraveghetori să înainteze, să tot înainteze, să nu creeze ambuteiaje… estetice, artistice, muzeale, – cum ar mai fi să se numească ele. Asiatici mărunţei se ridică în vârful picioarele, alţii pur şi simplu sar în sus de după spatele celor din faţa lor, – şi tot dă-i şi dă-i cu blitzurile spre Mona Lisa [sau – Mona-Monada, cum ar zice prietenul, poetul Lucian Vasiliu; aici, în sens de cea mai simplă (dar ce… complexă!) unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea… frumosului, ca parafrază imprevizibilă – sau… imperialvizibilă – a vreunei fraze din filosofia lui Leibniz…] E aici, în toate, unitate-mulţime, ceva ce te duce cu gândul şi imaginaţia (percepţia) de la mono la – stereo Lisa; de la mono tip la – stereo tipi…Şi dacă unii pricep în timp real că unicul lucru (sau unica… abstracţiune) care-i deficitar(ă) la Luvru este timpul (măria sa alergătoare), aici, acolo, în faţa misteriosului zâmbet de madonă ar dori să rămână peste timp, numai că… „Nu-i vina ta, aşa e scrisă nemilostiva lege-a firii”  (ca să ne amintim, la Luvru, de poezia română, de Goga) – şi supraveghetorul, gardianul te îndeamnă cu:  „Allez, allez, si'l vous plait!” Şi nu greşeşti că înaintezi, deoarece în sala următoare, imensă şi ea, ţi se deschid, panoramic, năvalnicele haruri ale francezilor Jacques-Louis David, Jean-Germain Drouais, Antoine-Jean Gros...Pe mai mulţi pereţi, de mai mulţi autori – tablouri cu Magdalena cea cu privirea ca într-un aval al pocăinţei. Şi tot alte şi alte săli populate de capodopere-opere ale geniului uman de pretutindeni şi dintotdeauna, astfel că, parcurgând în sens invers, retro-istoria – de la aeroplanul (Boeing!) al zilelor şi cerurilor noastre spre areopagul atenian sau spre egipteana Nefertiti, ajungem la concluzia că, de fapt, e greu să tragem vreo concluzie ce ar satisface mai multă lume. O vizită la muzeu e o motivaţie, o necesitate şi o înţelegere personală. Aici, în taină, poţi discuta cu zeii de marmoră, cu Pan, cu Orfeu, cu Hermes cel hipertainic în misterele sale, rar vorbitor, dar ale cărui cuvinte sunt florile, apoi fructele sufletului, – îţi zici, pentru că nu poţi şi nici nu doreşti să „neutralizezi”, să sterilizezi completamente atmosfera de mit, pe care ţi-o inculcă oarecum şi Luvrul.  …Când ieşeam deja pe sub arcul dinspre strada Rivoli, luând-o la dreapta spre intrarea în metrou (parcă ce mai… „invizibilă”, cea mai greu de remarcat, din câte mi-a fost dat să le văd în Paris), îmi amintesc că, printre poemele lui Boris Pasternak pe care le-am tradus, este şi unul  (cred că se numeşte „Viforniţa”) în care se vorbeşte de Noaptea Sfântului Bartolomeu, invocându-se şi numele amiralului Colegny, conducătorul hughenoţilor, asasinat şi el în acel măcel… regal. Şi cum o amintire cheamă pe o alta, ajung la Eugen Ionescu care, la întrebarea dintr-o anchetă literară despre eroii preferaţi din viaţă, din istorie, a răspuns: Pasternak, Socrate.
Trocadero
Spre chindie, străbătând cam jumătate din panta ce duce dinspre Podul Jena, Piaţa Varşoviei spre Trocadero, de unde Turnul Eiffel poate fi admirat în toată fălnicia lui, mă aşez, de scurt popas, pe o bancă. Involuntar, bineînţeles că prind frânturi din vorbele trecătorilor: toate atlasele lingvistice ale lumii!La un moment dat aud vorbă românească, întorc capul şi văd patru tineri, doi ei şi două ele, precum ar fi zis Stănescu. Se opresc, privesc de jur-împrejur. Frumos, ce mai! Însă, dintr-o dată, tânăra bine legată, atletică, plus ceva grăsime, scoate din buzunar un pacheţel, ia din el un şerveţel, se apleacă şi prinde a şterge... adidaşii partenerului ei – cine ştie: prieten, soţ, concubin... – pe care se vede, se înţelege că îl iubeşte, că ţine la el, dorind ca încălţările lui sport(ive) să arate albe-albe, ca nou-nouţe, să se menţină cât mai mult timp imaculate. De altfel, şi ceilalţi trei poartă adidaşi albi-albi, noi. Însă gestul tinerei bine legate, de a-i şterge însoţitorului încălţă(mintea), mai că îngenunchind în faţa lui, s-o recunoaştem – nu se întâlneşte des şi oriunde! Şi, dintr-o dată, în conştiinţă îmi scânteiază mai că, să zic, convingerea: „Sigur că ea e basarabeană! Nu încape îndoială! O bucureşteană – să se aplece ea, să-i cureţe încălţările lui Mitică, iubitului? De necrezut...” Dar, vorba aia: doar Dumnezeu ştie ce şi cum. Nu este exclus să nu am dreptate. Pentru că necunoscute sunt căile (şi... gesturile) poporului nostru în unitatea lui atât de dispersată... Însă, în autonomia sa, gestul tinerei contează, surprinde, rămâne (aproape... biblic fiind). Iar sub aspect practic vorbind, văzând zilnic (şi... noptic!) cum se înşiruie interminabile râuriri turistice, privind la adidaşii tăi cam... obosiţi deja, îţi spui că, pentru colindarea Parisului, lucrează non-stop multe fabrici de încălţăminte din lume.
Omul cu aparatul de filmat-fotografiat
La Paris, pe turist îl recunoşti după aparatul de fotografiat sau camera de filmat, iar localnicul – după bicicletă. Dar şi după trotinetă. Pentru că acest mijloc „de transport”, considerat la noi exclusiv pentru copii, aici e utilizat şi de domni ce au vârsta trecută binişor de 50 de ani. Domnul are nevoie să se mişte mai repede, mai uşor, indiferent cu ce mijloc de transport, inclusiv cu trotineta. În Franţa, nimeni nu se holbează la vârsta a treia care dă cu un picior de asfalt, ca să alunece pe cele două roţi mici. Am impresia că şi Parisului i s-a putea potrivi – nu ca populaţie, ci ca... fluctuaţie turistică în melanj cu localnicii – ceva statistică din concluziile demografilor globalizării, care susţin că, dacă am reduce toată populaţia pământului la o un sătuc de 100 de oameni, 8 dintre ei ar fi africani, 14 – americani, din nord şi din sud, 21 europeni şi 57 asiatici. Raportul, zic, s-ar potrivi oarecum metropolei franceze în care, într-adevăr, par a predomina asiaticii cu aparate de fotografiat sau de filmat. Dar să nu se creadă că aceştia, sensibili cum sunt, în preajma Turnului Eiffel, pe malurile Senei, pe Champs-Élysées etc.  se simt în plinătatea confortului. Unii, (foarte!) din contra. Pentru că, din vreme în vreme, printre teme, mass-media reia povestea, aproape dramatică, despre aşa-numitul sindrom japonez, care spune că turiştii veniţi din ţara soarelui-răsare, vizitând Oraşul Luminilor, se aleg cu traume psihologice, fiind nevoiţi să se adreseze psihoterapeutului. Cauzele pornesc, primo, de la diferenţa de mentalitate şi cultură. Apoi, bariera lingvistică. Nu prea mulţi japonezi vorbesc franceza, iar dimpreună cu americanul şi britanicul ceilalţi constată că, la Paris, limba engleză nu mai este una internaţională. Iar la traducerea din franceză în japoneză, dacă te ţii de sensul strict, juxtaliniar, se dovedeşte că unele fraze sunt fără sens, producând confuzie, dezorientare. Plus că europenii comunică între ei la nivel interpersonal, pe când japonezii se mai ţin de rigorile culturii oficializate. Astfel că nu încercaţi s-o daţi în umor cu niponii, pentru că i-aţi putea băga în şoc! Delicateţea persoanei din ţara soarelui-răsare nu e pe aceeaşi undă cu modul deschis (gol!), frontal, uşor aţâţat al străzii pariziene, cu ceea ce li se pare niponilor nepoliteţe la fiece pas, dar mai ales în magazine. Plus cinismul hoţilor de buzunar (şi nu numai). Se dovedeşte că ceea ce părea ceva ideal, romantic – Parisul cu toate ale lui, –pentru musafirii din extremul asiat nu concordă cu realitatea cam dură. Adăugaţi diferenţa de ritm biologic, fus orar şi – gata cu japonezul, trebuie dus la psihiatru! Astfel că, anual (nemiloasă-i statistica, mereu la post!), mai mult de 100 de străini, majoritatea dintre ei japonezi, cad în starea de prostraţie numită „sindromul parizian”, caracterizat(ă) prin mania urmăririi şi tendinţe suicidare. Probabil, în acelaşi context vine şi ceea ce se numeşte rău de muzeu; de abundenţă... muzeistică...La un moment dat, ambasada japoneză la Paris s-a văzut nevoită să întoarcă în stare de urgenţă în ţară două nipone cărora li se tot părea că le este ascultată camera de hotel şi că se pregăteşte o agresiune faţă de ele. Iar unuia dintre musafirii niponi i se năzărea că el nu e nimeni altul decât regele Franţei Ludovic al XIV-lea... L-o fi văzut pe la Versailles pe undeva, în portrete, statui. La drept vorbind, alegerea bietului turist nu e rea, deoarece acesta a fost suveranul cu cea mai lungă domnie în zbuciumata istorie nu că doar franceză, ci şi europeană – 72 de ani! Da, se adună suma asta, dacă te gândeşti că Ludovic a fost urcat pe tron cam pe la 5 anişori, iar guvernul l-a condus personal abia peste alţi 18 ani, începând cu 1761.Consulatul Japoniei în metropola franceză deţine date că, oficial, înregistraţi, la Paris ar locui circa 14 mii de niponi, dar şi alte câteva mii, rămase în afara statisticii: studenţi, artişti (pictori), businessmeni, funcţionari în companii transnaţionale.
Ele şi ei: parizienii
O parte, e drept – nu prea mare, din partea feminină a Parisului, are eleganţa neglijentă a poetelor de cândva. Dar să vezi o doamnă pe tocuri înalte pe aici e o raritate. Cred că în micuţele noastre urbe Orhei sau Ungheni întâlneşti de câteva ori mai multe doamne pe tocuri înalte, decât în întreg Parisul cu 12 milioane de locuitori. Să zicem că metropola de pe Sena e una a confortului cap-picioare. Iar tocurile cam cer jertfă – ceva disconfort, sforţare, cred că duc şi la nervozităţi.Prinzi a da peste cap unele dintre clişeele pe care le credeai irefutabile încă de prin adolescenţa ta curioasă. Spre exemplu, nu e obligatoriu să susţii că (absolut) toate franţuzoaicele sunt elegante până la demenţă, că pe aici bărbaţii reprezintă model de eleganţă. Printre francezi demult nu se mai obişnuieşte ca bărbatul să-i întindă mâna doamnei la coborâre din transport sau să-i ofere haina la garderoba teatrului. Femeile îşi afişează independenţa, egalitatea (şi… modalitatea). Chiar dacă nu poţi închide ochii să nu vezi că întregul Paris e cam unisex, că rar vei vedea o doamnă (femeie) în fustă, că genul frumos nu prea foloseşte cosmetica, în schimb pare a fi mai fumător decât genul tare, nu trebuie să încerci a-i aduce la realitate pe cei care mai cred că Franţa continuă să fie ţara în care se nasc moda şi parfumurile. De ce am suprima definitiv miturile? Eu unul nu aş putea renunţa la părerea că Parisul mai rămâne metropola unui destin superior sui generis. E ca o încorporare în cosmos – ca spaţiu stelar, dar şi ca recepţie în conştiinţa umană, ca o participare netăgăduită la diversitatea, bogăţie şi posibila armonie sau doar ordine universală.Se mai zice că Parisul nu recunoaşte aşa-numitul vip-ism. Senzaţia că aici se întâmplă permanentul exerciţiu al libertăţii întru libertate. (Mai puţin totuşi şi al egalităţii întru egalitate etc.). Libertatea ca demnitate şi grandoare a unui popor în care individul se simte implicat plenar cu măsura singularităţii sale. (Dacă nu vorbesc, totuşi, pe un ton pur idealist...) Iar arhitectura Parisului exprimă patetism stăpânit de temeinicie. Parisul te face să trăieşti sentimentul esenţialului nu ca urbanitate, ci ca umanitate. Este oraşul care amorsează perpetuu curiozitatea ca energie şi dorinţă de a vedea, de a cunoaşte, de a înţelege şi înainta dublu-vectorial: în trecut şi în prezent. Posibil, triplu – şi în viitor. Apoi nu poţi să nu reţii afabilitatea francezilor chiar faţă de persoane puţin cunoscute.Pentru cel care deja a vizitat Parisul, multinaţionalitatea sa pluricromatică nu mai ţine de mirare sau de descoperire. În majoritatea lor, francezii nu sunt şovini, astfel că pe aici poţi întâlni frecvent perechi intercontinentale, trans-rasiale. Pur şi simplu, aminteşte-ţi cam pe unde au fost coloniile franceze şi o mai fi rămas şi astăzi câte un protectorat, şi lucrurile, ideile se aşează de la sine. Astfel că parizienii nu sunt doar cei „de la Pierre Cardin”, ci şi de la alte genuri de haute couture  – de burnuzuri, feregele, halate orientale, cămăşi lungi, foarte colorate, de pe coastele şi coapsele africane, pelerine latinoamericane, veşminte de călugărime budistă etc. Totul e adevărat, cu o singură precizare: chiar dacă nu sunt şovini, rasişti, francezii se arată foarte deranjaţi, când în spaţiile lor încearcă să se infiltreze culturi şi tradiţii străine. În special cele de extracţie americane cărora, însă, ca şi noi, cam greu le pot pune stavile. Concomitent, posibil „mustrându-l” pe Derrida care, printre altele, contribuia activ la răspândirea în Franţa a multiculturalismului, pleda public pentru apărarea imigranţilor ilegali, iar în postmodernitate cerceta fenomenologia filosofică numită deconstrucţie... Iar nouă de ce nu ni s-ar crea impresia că oarecum întreaga lume e într-o deconstrucţie în toate?...
„Ai noştri”
Păşind pe fosta Pasarelă Passy, privesc (…passyonat) spre actuala Pasarelă Debilly, situată între podurile Jena şi Alma (ca să vă daţi seama ce apropiate sunt una de alta căile de traversare a Senei). Acolo, pe Debilly mi s-a întâmplat primul lucru neplăcut la Paris, adică mi s-a spulberat buna dispoziţie cu o excrocherie pe care o cunosc încă de pe timpul URSS şi pe care am întâlnit-o pentru prima oară pare-se hăt în oraşul Taşkent, capitala Uzbekistanului. Cum a fost?... Un ins cam smolit, „dintr-ai noştri”, pe care noi, românii, îi depistăm dintr-o mie, face ce face şi, pe nevăzute, chipurile, rostogoleşte în faţa mea un inel barosan, chiar şi lucitor, ce ar părea să fie de aur. Bu-u-un, prind firul şi intru în joc. Oacheşul nu prea ştie a zice multe lucruri în franceză, ci ridică inelul gros ca un... limax de aramă (lustruită), se apropie, face semn că l-a găsit şi, dacă doresc, poate să mi-l cedeze. Să vezi, dom’le, pregătire logistică: „generosul” de el chiar îmi arată, imprimată în interiorul inelului, sigla numerică, ce ar reprezenta certitudinea probei înalte a aurului, apoi se preface că vrea să-şi treacă inelul-limax pe deget, dar – vezi şi dumneata, cucoane! – nu-i vine, chipurile. Ştiţi ce urmează? În fine, dacă accepţi „cadoul”, barosanul inel „de aur”, escrocul face câţiva paşi, a cabotină plecare... dezinteresată, după care revine şi începe să te sâcâie: „Monsieur, pour manger... pour manger!” Cu alte cuvinte, lipsa de suficiente cuvinte a oacheşului vrea să-ţi dea de înţeles următoarele: păi, domnule, ţi-am cedat, poţi să spui că ţi-am dăruit un coşcogea inel(oi) de aur, astfel că fii şi dumneata bun de-mi dă nişte bani pentru a-mi cumpăra şi eu ceva de-ale gurii etc. Iar tu, de cunoşti la obraz şi nu eşti în cunoştinţă de... caz, sigur că scoţi câţiva euro şi-i întinzi „generosului”. Oricâţi euro i-ai oferi, 5, 10 sau, poate, 20, fii sigur că ordinarisima aramă din care e modelat inelul nu costă mai nimic! Trist e că atare escroci fojgăiesc şi pe Champs-Élysées, nu departe de Arcul de Triumf. Escroci şi escroace! Şi este imposibil ca cei doi sau trei poliţişti ce stau la trecerile spre Arc să nu ştie cu ce se ocupă ăştia, generoşii şnapani ai inelelor. În genere, cred că poliţia franceză cunoaşte majoritatea metodelor de înşelăciune cărora le cad jertfă parizienii sau turiştii, dar nu prea are chef să se implice. Oricum, e greu să dovedeşti frauda unui escroc (pe deasupra – cetăţean al UE!), iar de o dovedeşti – ce faci cu el? Îi plăteşti  biletul spre Băneasa?Cu părere de rău, specimene de pungaşi „de-ai noştri” am întâlnit prin multe locuri ale Parisului, am fost acostat de ei în Place Concorde sau lângă Turnul Eiffel. Nu era greu să mă debarasez de sâcâitori – pur şi simplu îi întrebam româneşte: „Ce-i, monsieur impostor?” Să vezi că toţi cunoşteau aproape neologisticul cuvânt „impostor” în rima sa interioară cu „monsieur”.Alţi inşi ţin să impresioneze trecătorii, având lângă ei nişte animale, în special căţei, câini pitici. Aceştia nu sunt sută la sută (sau… mie la mie!) toţi „de-ai noştri”, ci şi clochard(zi), boschetari autohtoni. Diferenţa e că localnicii nu insistă prin rugăminţi, până la obrăznicie, agresivitate, precum o fac veneticii. Scenele sunt, ai crede, regizate, odată ce vezi nu departe de Notre-Dame, pe unde fluxul turistic e năvalnic, un clochard stând pe asfalt, rezemat de un stâlp oarecare, el – dormind, iar la pieptul său – doi spanieli care, la rândul lor, în poziţie simetrică, spiegel im spiegel  (oglindă în oglindă), dorm şi ei înduioşător. Sigur că nu sunt puţini cei care îşi amintesc că şi dânşii, undeva în Japonia sau America, Australia sau Marea Britanie, în România sau Rusia, au lăsat acasă animăluşe ataşante, prietenoase, fidele, care îi aşteaptă să li se încheie cu bine concediul parizian! Şi lasă un euro sau câţiva eurocenţi în cutia într-ajutorării omului şi patrupezilor săi.Nu departe de Piaţa Bastiliei, pe când mergeam spre Piaţa Vosgi, la Casa-Muzeu Victor Hugo, mi-a fost dat să-l văd şi pe unul „de-al nostru”, stând şi el cu fundul pe asfalt, cu un căţel negru alături, flocos, neîngrijit, prins cu un lanţ, pe care cerşetorul şi-l trecuse de vreo două ori pe după picior, să nu fugă care cumva patrupedul. La un moment dat, apare pe motoretă un altul, care începe a discuta româneşte cu milogul (de altfel, nu era unul oacheş, ci aducea a ţăran oarecare de pe la Maglavit sau Selişte). Am înţeles că motociclistul era un fel de superior peste mai mulţi aranjaţi/ angajaţi pe trotuare, pe la colţuri de străzi, pe care, seara, îi vămuieşte. Nu-i exclus că el le asigură cine ştie ce local sordid pentru mas, le „obţine” căţeii, lăsându-le şi un procent oarecare din câştigul de peste zi.Însă aceasta nu înseamnă că Parisul cunoaşte doar clochard(zi), cerşetori şi boschetari ordinari. Eh, prin acest oraş al luminilor, dar şi al beznei de afaceri dubioase, activează şi altfel de escroci. Aceştia circulă în maşini luxoase, îmbrăcaţi la patru ace, şi caută victime sadea, cu bani, dar naive. Escrocul de lux se opreşte în dreptul omului, începe să-i vorbească în italiană, apoi „stâlcit” (intenţionat) în franceză, rugându-l să se apropie de portiera cu geamul lăsat al limuzinei şi întrebându-l dacă nu ştie cum s-o ia, să zicem, spre Place de Concorde (cea cu două fântâni şi opt statui, simbolizând principalele oraşe franceze). Omul de la volan e destul de elegant, în mână ţine o hartă a Parisului, numai că, de unul singur şi străin, nu se prea descurcă. Îi poţi arăta cumva cum s-o ia încotro are nevoie? Apoi se pune pe confesiuni că, chipurile, e directorul unei firme italiene de modă, iată, aici, are mostre excelente de vestimentaţie, care i-au rămas de la prezentarea de ieri seară şi, uite aşa, din senin, dar mai mult din simpatie, el, directorul de firmă italiană, îţi face cadou, poftim, această cămaşă, ambalată, dar vădit rarisimă ca fason. Dar mai stai, mai stai, monşer, pentru că „italianul” îţi oferă, dezinteresat, şi o vestă de antilopă, fiindcă, oricum, a încheiat prezentările la Paris, mâine va pleca spre Italia, astfel că vrea să-ţi lase ţie, om întâlnit întâmplător în cale (nu, nu „vânat” cu intenţie!), ceva drept plăcută amintire, pentru că printre cei din tagma lui,  a directorilor de întreprindere etc., e răspândită credinţa că, dacă fac bine, dacă fac cadouri, le va merge din plin în afaceri...Eu însă cunosc cazuri similare încă de la Chişinău, când escrocii delicaţi, la patru ace, opresc maşina în preajma ta, te întreabă – într-o românească aproape bună, dar, bineînţeles, cu accent străin, – cum s-o ia încotrova, apoi îţi spune că vin de la o prezentare a produselor Zepter – singura companie – nu? – care te poate ajuta să fii sănătos printr-o alimentaţie corectă etc. – prezentare pe care au avut-o la Ambasada Ungariei. Dar, iată, mâine pornesc spre casă şi, ca să nu aibă probleme la vamă, ar vrea să scape de unele mostre de marfă – tigăi, cuţite, alte ustensile de bucătărie, – asta şi din considerentul că au cam cheltuit toţi banii şi ar avea cel puţin nevoie să se alimenteze cu benzină, iar până la Budapesta este cale lungă, astfel că, dragă domn, în primul rând vă facem un cadou din partea firmei Zepter – nu, nu vă împotriviţi, luaţi, e pe cinste, e plăcerea noastră să vă vedem cu cadoul, dar, dacă mai doriţi şi alte produse de-al noastre – da, la un preţ derizoriu, de nimic! – iată acest set de cuţite, care, în realitate costă 300 de euro, pe când noi vi-l cedăm doar cu o sută... Bine, fie, 50... Nu aveţi nici 50 de euro?... Dar cât aveţi?... Nu rataţi şansa să vă bucuraţi soţia, ducându-i, pe un preţ simbolic, atare marfă...Numai că toate astea par a fi doar vârfuri de iceberg, cele mari şi grele, întru ale şarlataniei, tăinuindu-se în adâncurile marilor oraşe, inclusiv ale Parisului, unde nu se poate face abstracţie de mafia rusească sau cea chineză, de abilităţile răspândirii drogurilor ale latinoamericanilor sau, pur şi simplu, de agresivitatea din cartierele mărginaşe, rău famate, populate de aluviuni interetnice intercontinentale...Şi iar la Hemingway revenind, poţi spune cu certitudine că, în nuvela memorialistică Paris est une fête, nu întâlneşti barem o umbră de caz de şarlatanie atât de răspândită astăzi, din păcate, şi pe malurile Senei.... Ba nu, să am pardon, cam exagerez, pentru că, iată, îmi amintesc că în celebra sa carte despre sărbătoarea de neuitat Hemingway spune despre manuscrisul unui roman aproape încheiat, care i-a dispărut odată cu o valiză ce i se furase la Gare de Lyon.  


Sursa
2012-07-09 15:49:00



Comenteaza





Ultimele 25 posturi adăugate

06:01:46LACONIC —» Leo Butnaru
08:10:38Este Allah cel mai mare? —» Moldova Creștină
17:24:33Greva foamei cu taxiuri galbene în piața Constituției —» Curaj.TV | Media alternativă
16:21:13Radacini Metier – Best of Show Moldova Sparkling Wine —» Fine Wine
14:05:302024 Geneva Motor Show-uleţ —» APort | "Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie." I.L. Carag
09:03:28Armata se comportă în trafic ca poliția, arogant —» Curaj.TV | Media alternativă
08:53:20Poliția, exemplu prost pentru alți șoferi —» Curaj.TV | Media alternativă
20:55:03How We Built a New Home for WordPress.com Developers Using the Twenty Twenty-Four Theme —» Misterioz
15:29:40Despre guvernarea PAS, deja la timpul trecut. „Sistemul se opune” abia începe —» Nicolae Federiuc
14:50:50ABC-ul reciclării —» BiblioCity
11:41:07NADIR (trad. al español*) —» Andrei LANGA. Blogul personal
09:04:22IMN FURNICARULUI —» Andrei LANGA. Blogul personal
08:15:14Moldova, record de medalii la Mundus Vini —» Fine Wine
06:38:28CORIFEI AI POEZIEI FRANCEZE —» Leo Butnaru
20:50:02Băi de urzici (I) —» Argentina Gribincea's Blog
19:01:16Atacată de o haită de cîini apoi agresată la primăria Cahul —» Curaj.TV | Media alternativă
15:55:15MĂRIEI SALE POEZIA —» Leo Butnaru
12:02:58Promovarea valorilor europene —» Blog de biblioteconomie şi ştiinţa informării
07:00:26CONFLUENȚE PESTE MILENII —» Leo Butnaru
06:50:37Vasile Romanciuc, poetul cu aripi de carte —» BiblioCity
06:14:46DIALOG ȘI VERSURI DIN „HYPERION” —» Leo Butnaru
20:38:41More Control Over the Content You Share —» Soţii Bragaru
20:21:06Polițistă la volan, fără centură, cu telefon —» Curaj.TV | Media alternativă
12:39:45My Condolences, You’re Now Running a Billion-Dollar Business —» Soţii Bragaru
19:59:40Dragobete Party de Ziua Îndrăgostiților la Chișinău —» Curaj.TV | Media alternativă