(AUDIO) „Am fost mereu cu pecetea Gulagului în frunte”

Azi împlineşte 88 de ani şi îi urez MULŢI ANI înainte pentru puterea spirituală şi intelectuală de care dă dovadă. Mai jos, reiau povestea cutremurătoare a vieţii lui.

Când am ajuns în „sihăstria sa”, cum îi place să spună locului în care viețuiește, scria un articol la o mașină de scris. La cei 88 de ani ai săi pot spune că eram în fața unui tablou de epocă. Mi-am aruncat ochii peste ce scrie și am văzut că, profesor fiind, se întreba de ce istoria românilor mai este doar examen opțional la Bacalaureat chiar și după doi ani de guvernare AIE? „Au trecut deja câţiva ani de când e Alianța la guvernare și mergem pe vechiul sistem! Unde, în care colț de planetă, se mai poate întâlni așa ceva, ca istoria să fie doar o opțiune la Bacalaureat? Cum să nu scuipe ei pe limba română, cum să nu ignore limba republicii a cărei pâine o mănâncă, dacă nu ne putem impune și lăsăm istoria una dintre opțiuni?”, mi-a spus el revoltat.

A scris opt cărți până acum. Despre el s-a spus că „ilustrează implacabil modelul de intelectual militant, zbuciumat, debordând inepuizabile energii creatoare”. Și pe bună dreptate. Ajuns pe una dintre cele mai înalte culmi ale vieții, Constantin Bobeică, invitatul emisiunii din această săptămână de la „Mai aproape de Europa”,Radio Chişinău, poate fi considerat pe drept cuvânt un exemplu de angajare morală și intelectuală.

Născut pe 5 iulie 1924, în comuna Cobâlca din județul Orhei (actualmente satul Codreanca, Strășeni) învățătorul Constantin Bobeică a avut de dus o cruce grea, cea a Gulagului siberian. De s-a întâmplat asta? Constantin Bobeică o va mărturisi, direct sau indirect, în toate cărțile sale. Răspunsul cel mai clar îl dă în volumul său din 2010, intitulat Sinteze (trăite, văzute, cugetate, durute), în articolul „Sunt oare naționalist?”, în finalul căruia răspunde „Sunt naționalist!” și face o veritabilă mărturisire de credință. Alături de el, același destin l-au avut soția, mama și fiicele sale.

Motto-ul vieții sale este: „Când huma cea din mine mă pleacă spre țărâne, mă rog de al meu înger să-mi dea să uit de mine”. Un motto care i-a netezit calea spre Siberia, după cum mărturisește chiar el.

Calea ferată din Ivdel – făcută pe oasele basarabenilor

Se trage dintr-o familie de țărani. Mama era fiica mazilului Constantin Guja. Mândria originilor sale a fost însă mereu interiorizată. „Și asta pentru că, ne explică interlocutorul, copilăria a coincis cu anii 30, criza financiară și alte momente grele”. A venit apoi 28 iunie 1940, pe care tatăl său îl blestema și „regreta că nu a murit, pentru că asupritorii s-au manifesat din primele zile ca niște veniți din stepele asiatice”. Au început cu primarul satului, Leonid Popandopol, pe care l-au arestat și… nu se știe de el nimic nici până astăzi. După el au urmat și oamenii care au intrat în primul val de deportări din 1941. „Nu s-a mai întors niciun bărbat dintre primii plecați, ci numai câteva femei și copii. Au fost duși la nord de Svertlovsc, în Ivdel. Acolo se construia o cale ferată. A fost făcută pe oasele basarabenilor. Au revenit abia prin 1946-1947”. Dar cei care au venit erau altfel de oameni. Și iată un exemplu. „Ilie Ursu, unicul copil al unui basarabean deportat din Cobâlca, a revenit și și-a preschimbat numele în Leonid Untilov. După care, a plecat benevol înrolându-se în armata sovietică în războiul ruso-japonez. A revenit apoi în Chișinău și a devenit un adevărat homo sovieticus. Iată cum se întâmpla”. Și ca să înțelegem și mai bine care era atmosfera acelor vremuri, Constantin Bobeică ne povestește despre revolta unui învățător din sat care a fost ridicat și închis imediat numai pentru că, aflându-se la ospătăria din centrul satului și privind spre portretul lui Stalin, a spus: „Da ce gândește mustăciosul acesta?”. Era tot în anii 1946 – 47.

„Intram în clasă cu niște bucăți de pâine cât cutia de chibrite”

Cât îl privește pe Constantin Bobeică, el a rămas același dintotdeauna. În timpul foametei, învățătorul de numai 23 de ani, se înfrunta cu autoritățile locale pentru că „ajutoarele care veneau nu nimereau la școală, ci în alte părți”. „Intram în clasă cu niște bucăți de pâine cât cutia de chibrite”, povestește intervievatul meu. Rezultatul: a fost trimis la o școală în alt sat, după care, fără nicio explicație, la cea din Cornova. Se întâmpla în 1949. Pe atunci avea soția însărcinată și mama văduvă.

„În acea perioadă, în fiecare sat era un împuternicit al Raicomului. La Cornova era un oarecare Mitrofanov, fost ofițer. Stăteam de vorbă foarte deschis despre literatură, situația politică a acelor vremuri, istorie ș.a.m.d. Într-o seară mă cheamă directorul școlii și îmi spune în mare secret că a aflat de la Mitrofanov că aș putea fi ridicat. „Acest învățător al tău, nou, e un om foarte citit, ai grijă cu el, e deștept – periculos”, i-a spus Mitrofanov directorului despre tânărul Bobeică. Abia atunci am înțeles cine era Mitrofanov”, răsuflă greu interlocutorul meu scăpătând o lacrimă.

Soldat sovietic: „Cum crezi, poporul ne urăște mult?”

Se întâmpla în mai, iar în iunie, fiind la Chișinău la studii, l-au ridicat chiar din antreul decanului. Familia sa era deja la gară, printre cei care urmau să fie urcați în vagoanele spre Siberiile de ghiață. „Fetița mea avea 3 luni. Am fost luat într-o mașină cu soldați și dus și pus la evidența MGB-ului. Pe stradă un sldat mă întreabă: Cum crezi, poporul ne urăște mult? Am rămas cu impresia că m-a întrebat dintr-un sentiment de compătimire și îngrijorare pentru că atâta lume din fiecare raion era ridicată”. Ajuns în gară nu și-a mai găsit familia și a fost nevoit să urce cu garnitura unui alt raion – Criuleni. Astfel a fost despărțit de familie aproape un an. El a nimerit în Tiumen, iar soția cu mama și copilul în Kurgan. „În vagon erau nu mai puțin de 75 de persoane, în iulie, pe o căldură infernală. Femei cu copii care plângeau și se sufocau, La fiecare stație unde se întâlneau mai multe garnituri și vedeam atârnate la geamuri hăinuțe de copil aveam impresia că o vedeam pe Lorica mea (pruncul său de 3 luni – n.n.)”. Iar inima de tată nu și-a găsit liniștea până nu s-a văzut alături de cele dragi – mama, fiica și soția. Totuși, a durat un an până s-au reîntâlnit.

Ajuns la Tiumen numai cu peria de dinți și conspectele sale de profesor, Constantin Bobeică a realizat ce urma: „Când am ajuns, până să se deschidă ușile vagonului, toată lumea a început să cânte: Nistrule pe malul tău, crește iarbă și-un dudău. Am jelit așa până au venit „cumpărătorii” – adică milițienii și paznicii, n.n. – să ne ia în primire”. Și azi mai lăcrimează când își amintește de acele momente de la gara Utinca, din Uralul de Nord.

Unii s-au sinucis…

Chiar dacă a încercat să afle de ce a ajuns în Gulag, nimeni nu i-a explicat de ce a fost ridicat și dus. Acum trăia cu gândul revederii celor dragi. A făcut intervenții peste interveniții, nu a cedat nicio clipă, iar peste un an a fost transferat în Kurgan alături de familie. Revederea a fost dureroasă. „Nu voi uita niciodată obrajii jupuiți de gerurile iernii ai soției care alerga spre mine cu haina descheiată”, sune printre lacrimi deportatul. Se simte și azi vinovat de catastrofa familiei, iar piatra de pe inimă apasă permanent. „Cât eram despărțiți soția îmi scria că dacă nu ar fi copilul ar face ceva cu ea. Sufletul înrobit și dezastrul în care locuiau, înghesuiala din baraca în care supraviețuiau, toate o duceau cu gândul la disperare”. Și, totuși, au fost cazuri când oamenii nu au mai rezistat și s-au sinucis.

„În iarna lui 1949 un băiat din Criuleni, după ce a fost anchetat, numai Dumnezeu știe cum l-or fi cercetat, a cerut noaptea să iasă afară pentru necesități și, mergând cu milițianul din urmă, s-a aruncat în fântâna din curtea miliției”, povestește Constantin Bobeică.

„Astăzi un pumn de țărână de pe mormântul mamei este sub icoane”

„În februarie 1956 mama a avut o mare hemoragie. Pe un ger sub 50 de grade mergeam la spital să o văd și, din fugă calul îmi  arunca ghiață în față, care mă lovea, dar, de durere sufletească, nu mai simțeam nimic. Pe 24, duminică, am înmormântat-o în cimitirul din Șadrinsc, în jurul unei biserici, singura care mai activa prin acele locuri. Am revenit la cătun. Chiar a doua zi, luni, comendantul ne-a anunțat că suntem liberi și reabilitați. Am venit și am spus soției. Hainele mamei erau pe pat și ne-am aruncat peste ele” și aici trebuie să mărturisesc, cititorule, lacrimile nu au mai putut fi controlate…

„Am fost mereu cu pecetea gulagului în frunte, neștearsă”

Au început să-și facă bagajele imediat. Și, totuși, fiind un lucrător bun, directorul sovhozului și secretarul de partid au încercat să îl convingă să mai rămână un an și… să revină acasă cu biletul de partid. A refuzat. „Aveam copilele, trei la număr deja, care trebuiau să meargă la școală. În plus, mai era și chemarea pământului”.

Dar acasă tabloul era unul sinistru. „În casa noastră s-a aciuat președintele colhozului, pentru că erau de toate. Și a avut asemenea grijă că a ars casa. Cea a bunicului a fost demolată. Am luat-o de la început. A fost greu. Nu mă puteam reangaja în învățământ”. Iar când, într-un sfârși a reușit, nu amai fost decât un simplu învățător. „Am fost mereu cu pecetea Gulagului în frunte, neștearsă. Până la deportare am fost director de școală la Onișcani, director-adjunct la Frumoasa, dar după asta simplu învățător și mereu luat la ochi. Dacă făceam o serată în memoria lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie, directorul asista de fiecare dată și nota ceea ce ar fi putut să mă compromită”.

„Puterea vine din suflet”

Schimbarea din 1989 a așteptat-o cu sufletul la gură. Și de atunci încoace a tot scris și s-a implicat activ. Iar de un an e membru al Uniunii Scriitorilor. „Puterea vine din suflet, spune el. Am luptat să nu îmi pierd sufletul”. Și, cu siguranță i-a reușit să-l țină mereu treaz prin cărțile și articolele pe care le-a semnat. „Încerc să lupt cu acei care își pierd sufletul, se dezic de neam de baștină, de istorie. Ne rămâne o singură cale: lupta pentru redeșteptarea națională”, conchide învățătorul.

Audiție plăcută!

Vezi si pe JURNAL.md