La braț cu optimismul, în vizită la Glebus Sainciuc...
Pentru oamenii frumoși oazele culturale se găsesc și în deșert, în cazul de față orașul în veșnica alertă și preocupare. Cu toate acestea, un grup de tineri cenacliști, însoțiți de dna Iulia, au sfidat căldura și au înaintat bine dispuși către o adevărată insulă culturală, cum aveau să constate după aceea, plini de entuziasm. Am fost în vizită la ”omul măștilor fericite” – Glebus Sainciuc. La început am bătut nesiguri la portiță și am intrat timizi în adevăratul refugiu cultural, care ne aștepta. Curtea artistului plastic parcă e ruptă dintr-un mediu rustic, avea să remarce Victoria. Într-adevăr, ne-am pomenit deodată din miezul orașului într-o atmosferă veche, cu iz pitoresc și parcă ne-am simțit toți niște nepoței care așteaptă cu nerăbdare să se aventureze în grădina bunicului, doar că până atunci stau sfioși și ascultători. Casa lui Glebus Sainciuc, veche de peste o sută de ani, construită însăși de tatăl maestrului a avut un impact deosebit asupra noastră. Cum am făcut primii pași pe aleea pavată cu piatră ne-am simțit ca într-un muzeu în aer liber. Expediția artistică a început cu salutul unui nuc bătrân, dar semeț din fața casei. Pentru Victoria era o ”adevărată onoare să te plimbi prin curte”, prins în mrejele ”unei atmosfere speciale” după Eugen. În grădină se bucură zilnic de binecuvântarea artistică felurite flori, feluriți pomi, un lac improvizat, al inspirației, cum l-am numit noi. Pe mine în mod deosebit m-a fascinat iedera de pe zid, care se profilează sub privirile oaspeților cu o eleganță rafinată. Nu ne-a tentat mai puțin nici scrânciobul, cuptorul, buștenii, obiecte vechi precum un fus, un ulcior sau o roată, atârnate pe perete. Mai în spate ne-a ademenit o colibă, iar noi, plini de imaginație ne-am închipuit un așa zis ”trib de artiști” nonconformiști și am promis că vom avea grijă să nu dispară ”triburile”, fiindcă până la urmă ele sunt cele mai civilizate, care îmblânzesc societatea neglijentă în curs de globalo-sălbăticire, și care vor încerca să instaureze și să mențină noblețea și longevitatea culturală. Spațiul e amenajat cu bun gust; probabil în trecut se organizau nemaipomenite reuniuni culturale. Dealtfel, între timp au venit în vizită și alți oameni de cultură – un regizor și un fotograf, prieteni buni cu maestrul și cu cu fiul acestuia- Lică Sainciuc, ,,de parcă ne-am fi adunat la un congres” (Victoria).
Dar, să nu uităm de Omul Frumos, făuritor de destine. La o vârstă înaintată, maestul Sainciuc e plin de energie și optimism. Om spiritual, nu înceta să ne zâmbească și să ne povestească. Expresia feței e învăluită într-o aură a blândeții și îngăduinței. Nicidecum pe chipul artistului nu se resimt cutele tristeții sau îmbătrânirii, ci mai curând ale tinereții, a altei renașteri.
Maestrul ne-a primit cu drag și ospitalitate. Am avut plăcerea să-i admirăm măștile pe viu și să ne simțim artiști în mijlocul atelierului de lucru. Numărul 2 al revistei a fost ilustrat cu măștile dumisale. Răsfoind revista, radia copilărește, recunoscând chipurile din măști. Chit că are și o memorie formidabilă. Aerul nostim care-l degaja ne-a înviorat considerabil. O altă surpriză a artistului a fost interpretarea unui tangou. Mirați, am rămas vădit încântați și am realizat că vârsta nu limitează arta, ci o nemărginește până la miraculos, îi conferă o altă dimensiune. Maestrul Sainciuc ne-a oferit lecții esențiale de viață. Pentru Eugen a fost ”o lecție de optimism, de atitudine, de verticalitate”, eu mai adaug, de identitate, de cultură, de rezistență, or nu așa ne-a învățat maestrul? ” Suntem moldoveni, deci români!” a accentuat cu fermitate și punctum, nu ne mai îndoim de adevăr. O altă replică celebră a dumisale este ”Sunt bolnav, dar sănătos!”. O pronunța cu atâta voioșie, încât noi, tinerii eram intimidați că deseori ne plângem pentru un motiv banal. Lecția care a însușit-o Victoria a sunat așa: ”Am avut în fața mea un exemplu nu doar de cultură, ci și de viață”. 
Imensa noatră bucurie a fost generată și de faptul că ne-am învrednicit de către un portret. ”Acestea sunt deja ca niște cărți de vizită oferite celor care îi trec pragul” (Victoria). Noi am rămas uimiți cu câtă lejeritate și flexibilitate la o așa vârstă înaintată alunecă creionul artistului. Frumos a spus Eugen că a rămas impresionat de finețea și grațiozitatea cu care maestrul se juca, alt verb nu e potrivit. Iar către finalul schiței se întreba dacă portretul zâmbește. Sigur că da. Fin și delicat, parcă viu, de-ai fi zis că chipul de pe foaie va prinde glas sau va hohoti ca un copil naiv și curios. Am remarcat cu toții această strălucire din sufletul maestrului – zâmbetul, unul dintre ingredientele esențiale ale muncii sale și ca o etichetă indispensabilă măștilor. Glebus Sainciuc este însuși o mască vie prin care se pulsează sentimente nobile și sincere. Prin măști ne pune față în față cu noi înșine, încercând să trecem un test al firescului și să discernem adevărul existențial. Îi Mulțumim Maestrului pentru conștiința care ne-a fortificat-o, pentru arta optimismului și pentru faptul că există! Să ne trăiți maestre! Iar noi să nu uităm, ”nu te poți sprijini decât pe ceea ce rezistă”. 
Sursa
2012-07-01 13:18:00