M-am trezit în durerile facerii în dimineața zilei lui Ioan, iar în spatele altoiului creștin, dezlipit pe la colțuri, am văzut cum încă-mi surâdea neliniștitor, solar, cultul zeiței Diana și al hologramaticelor nimfe fidele din suita sa. Ioan Botezătorul îmi pare a fi rămas un personaj charismatic, nedreptățit, apropiat sufletului meu, cam prea grijuliu pus deoparte, cam estompat, de numeroasele concilii și sinoade care au „decis”, printre altele, cu o pricepere și un har de care mă îndoiesc fără teamă, sexul îngerilor, dar și, în mod arbitrar, ce să rămână și ce să fie „decupat” din Evanghelii.
Mi-am petrecut ajunul Sânzienelor prins în pântecul fecioarei de fier a durerii mele de cap din fiecare sfârșit de săptămână. Durerea m-a trăit, m-a gândit (dacă poți avea gânduri limpezi într-un asemenea chin) și a îndeplinit cu oarece succes, în locul meu, un minimum din tabieturile mele zilnice.
Am devenit și eu unul dintre urbani. A fost un proces rușinos de facil transformarea mea. Mireasma discretă, de câmp, a florilor de sânziene îmi fecundează acum migrena. M-a deochiat. Iar „urbanul”, cu „papionadele” lui, susținute de oierii minții în sprijinul zișilor boieri ai minții, cu event-urile sălcii, mimetic-occidentale, cu street delivery-urile sale rayban cu tot, m-a pocit. Dianele poceau dintotdeauna gura fetelor care nu le țineau sărbătoarea, și-i pedepseau îngrozitor pe feciorii care juraseră strâmb (ca din prima zi a restului vieții să-și urmeze mereu vocația și nu corporația).
Astăzi, sper că numai astăzi!, galbenul și mireasma sânzienelor din vază nu mă mai transportă. Nu mă pot opune curgerii timpului, ziua cea mai lungă a trecut, ne îndreptăm lent către ziua „cea mai egală” și apoi către ziua cea mai scurtă a anului.