“FEMEIA CARE A FUGIT DIN ZID” de ADRIAN PĂUNESCU

Era aproape gata mănăstirea
Şi te zidisem lăcrimând în ea,
Şi hotărâsem să găsesc pretextul
De a muri şi eu, AICI, cândva…
Ştiam că săvârşisem o eroare,
Punând în zid tot ce aveam mai sfânt,
Dar şi că nu se face fără jertfă,
În veci, nimic durabil pe pământ.
Mă şi mândream, mă şi uram de toate
Şi cred că sângele mi-era amar,
Când am crezut c-aud cum plânge, tristă,
Femeia mea ce devenea altar.
Şi o iubeam mai mult ca niciodată,
Simţindu-mă o umbră de bărbat,
Şi-acolo unde am căzut, izvorul,
De lacrimile mele e sărat.
M-aş fi întors să regândesc proiectul,
Portret al obsesivelor idei,
Să scot din zid fiinţa adorată,
Să mă zidesc pe mine-n locul ei.
Dar, dintr-odată, a venit coşmarul,
Răsplată pentru tot cinismul meu,
Femeia MEA din cărămizi plecase,
Strigând că-n zid acolo-i este…GREU.
Şi eu care-o făcusem mănăstire
Şi m-aruncasem de pe schele jos,
Ca să mă aflu lângă ea, prin moarte,
Simţeam mortar uscat, la mine-n os…
Un scâncet de copil urca prin ziduri,
Un clopoţel închis în clopot mut,
Murea neprotejat, copilul nostru,
Nefericitul nostru….nenăscut.
Şi mănăstirea a căzut deodată,
Altarul sacru devenea moloz
Şi adorata trăncănea în lume,
Ridicolă c-un fel de doliu….ROZ.
Aceasta e legenda aberantă,
În care alte taine se închid,
Despre zidarul ce, şi mort, ADORA
IUBIREA lui care-a fugit din zid.