La telefon, sentimentele contradictorii costă bani. Gândul la timpul care curge, contorizat, ne face incoerenți, ne agită și (pe mine) mă abrutizează. Replicile ni-s fragmentate, poate și pentru că ochii nu întâlnesc nici o față, chipul Celuilalt, înaintea lor. Vorbim folosindu-ne de-o avalanșă de stereotipuri. Nici o scrutare semnificativă, nici o tresărire, o umbră, o roșeață alunecând necontrolat peste obraz, nu pot trăda gradul de sinceritate din cuvinte. Mi se pare atât de fățarnic dialogul la telefon în timp ce stai întins comod pe spate în pat și privești tavanul cu pupilele fremătând în gol, agățate de cele mai fine crăpături din tencuială, descoperind fire de păianjen pe care nu le voi înlătura niciodată, dilatându-se, răspunzând stimulilor fără chip ce vin pe calea undelor, orbecăind în căutarea, negăsirea, și-n istovitoarea închipuire a Celuilalt, ca în cea mai adâncă beznă.