Am arat cu mandibula ta douăzeci și cinci de rânduri de vie, am altoit vițele sălbatice cu vițe nobile, am cules strugurii rupându-le codițele cu dinții, am stors vinul câlcându-l cu picioarele a șaptesprezece fete de curând foste virgine, am pus toți strugurii căzuți pe de lături la loc sigur, întinși pe ațe în pod, so why you're pushin' it?, am escavat un puț cu falca ta și eu nu m-aș fi oprit de n-aș fi fost oprit, voiam să eliberez fiarele subsolului patriei, să le ajut să iasă din măruntaie, să nu le mai aud chinul, scâncetul, implorările, urletul surd. Mi-am luat chitara dragă de alături și i-am făcut din ea un guler frumos pentru pian și coarde celui mai bun prieten al meu.

Iar pe Milan Kundera - cu tot cu Stravinsky și Janacek ăia ai dumisale și cu pledoaria impotentă pentru muzica adresată Rațiunii și nu Simțirii, și cu disprețul olimpic al cehului apatrid față de rock, față de simfoniile compuse de Chopin, față de operele lui Beethoven și față de polifonia prea ordonată și prea sentimentală, prea ca la carte, a lui Bach, cu erudiția dumisale acumulată în zadar, acest Milan Kundera îmbătrânit degeaba, pentru că tot ce a citit pare-se că l-a făcut mai îngust și mai înăcrit - l-am legat frumos de un scaun, urechile deschise larg, și am apăsat pe-un picior de play. Toată tărășenia asta ce a condus la producerea unor astfel de sunete a început înainte de alungarea familiei adamice din Paradis.