Cu trecerea timpului mă gândesc tot mai puțin, spre deloc, la nunta mea.
Nuntă, în sensul de petrecere mare, cu invitați mulți și zgomotoși, cu prieteni/cunoscuți/cumătri ai părinților mei, cu mâncare multă și cu număratul banilor în zori.
Acum printre frânturi de zâmbet și lacrimă mă gândesc la cununia mea.
Anume ea ar veni să-mi desăvârșească dragostea și s-o îngenuncheze în albia destinului și-n fața lui Dumnezeu.
Anume cununia o văd ca simbol suprem al iubirii mele și numai după nunta noastră religioasă mă voi așeza cu smerenie, definitiv, în inima omului de lângă mine.
Cu ochii minții mă văd în ie nouă, frumos brodată la gât, fără machiaj și cu năframă albă pe cap.
Alături e bărbatul meu.
Poartă și el haine naționale.
E liniștit și frumos așa cum erau prinții în basmele copilăriei mele.
Stăm în fața altarului unei biserici mici, din lemn.
În biserică miroase a tămâie și a busuioc.
Prin geam intră lumina binecuvântării.
Plâng de drag de lume pe dinăuntrul ființei mele în fața icoanelor și-a lumânărilor aprinse.
Un preot bătrân, albit de rugăciune ne vorbește simplu, șoptit aproape, despre familie.
Simt liniștea așezându-se cuminte peste noi.
Simt că „am ajuns”, că mai mult de-atât n-am ce-mi dori.
Am impresia că această pace de sihastru am mai trăit-o în altă lume, iar acum după doruri de milenii, a revenit.
Respir alături de bărbatul care mi-e scump până la capătul pământului și-mi trăiesc „nunta în cer”.
P.S. În poză sunt Veronica și Ion Paladi. Frumoși oameni.
