Nu-s fotograf. Explicaţia e că am pus nişte poze pe FB. Şi aşa cum eu nu cred FB-ului, neîncrezător în reţelele sociale şi tot suportul lor – le pun şi aici. Aşa-s eu.
La o margine de cimitir.
am lăsat cimitirul la numai 2 minute de prezenţă
şi am tuns-o drept în jos, la Nistru!
valurile făceau o gălăgie ca la mare. Probabil din cauza spaţiului închis.
ai mei m-au rugat să nu plonjez acum. mai aştept o lună 
aruncăm pietre, facem ochiuri...
fiecare val mai mare era însoţit de chiote de bucurie
Care mai poate poza aşa, în cămaşa lui badea?
la deal, cam 1/4 de stincă urcată, 50 metri în sus
unii - la pas, alţii - la fugă!
povestesc despre copilăria mea. De fapt, de la început le arătam o baligă de vacă şi le explicam de unde se ia brânzica "Big Lapic" apoi le ziceam despre copilăria mea
tulbure Nistrul, după ploi grele
La discuţii cu rudele şi mătuşele. Ele au terminat pe azi cu trecutul (cimitirul), noi ne-am distrat de minune - cu viitorul De fapt îmi plac aceste întâlniri cu mătuşile, îmi place să le ascult şi să le observ. nu la cimitir, acasă. O atmosferă generată mai ales de oamenii din zona aceea, Holercani-Cocieri-Doroţcaia-Coşniţa. Am copilărit cu ei. Mi-au vorbit multe. Dintotdeauna au avut probleme. Capul cela de pământ din partea stângă era folosit peste capurile şi suferinţele oamenilor încă acum 100 de ani, nemaivorbind de războiul recent. Trăiesc nişte oameni deosebiţi, pentru ei vorbeşte înţelepciunea şi tăcerea din ochii lor. Bărbatul din stânga mea, soţul unei mătuşi din Cocieri, a fost "bagat în pământ" în bătăile separatiştilor...Acum nu acuză pe nimeni, priveşte înţelegător la toate: "pace să fie, să-mi vând poama!"...