„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.” (Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck)
Pe dl Claudel l-am cumpărat, în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui scriitor au fost fără greș tot atâtea câștiguri. Ferice de noi că Polirom trimite la secțiunea cărți cu preț redus și autori foarte buni care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii autohtoni.
Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli albe, din câteva linii trasate ca niște verdicte, portretele sătenilor din anonimul sat loren. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie ascunzișurile, păcatele și chiar crimele elitei sătești. Anderer execută caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Oglinzi în care, din păcate pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreo piedică, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric să poată fi privit și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.
Celălaltul tipic, Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în felul în care îl descriu cei care-l întâlnesc - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare altfel. Prescripția pentru o viață tihnită era, dimpotrivă aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”
Lumea satului din Lorena nu-i asemeni cronicarului venetic Brodeck (ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - așa s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta). Lumea vrea să uite, are aversiune față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mișei cu înfrângerea, deși ei ignoră că înfrângerea lor s-a și produs, odată cu păcatul comis.
O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.
„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”
