„Scrisoarea unei necunoscute”

De Stefan Zweig am auzit prima oară de la prietena mea.
Vorbind într-o zi cu ea despre nimic, a început să mă roage insistent să caut prin librării „Lettre d’une inconnue” (prietena mea e femeie deșteaptă și citește în franceză).
Îmi zicea că în timp ce citea, îl vedea pe Dorin printre rânduri și că, fără îndoială, o să rămân frapată.
Am zis „da, da… bun”, dar nu m-am grăbit să-i urmnez sfatul.
Mintea mea era în acele zile suprasaturată de Dorin, nu mai puteam suporta să mai citesc ceva care să-mi sfredelească rana.
M-am bucurat că azi la „Eminescu” era lume puțină și inteligentă. Nu m-a enervat nimeni cu aplauze inoportune sau cu pupături în spate.
La lumina unei singure lumânări am putut să plâng în voie.
Încerc să învăț și din greșelile altora… doar că de ani buni gândul meu are o singură direcție, pașii mei o singură cale, lumea mea – un singur om.
Caut cartea.