Fără nici o legătură: oamenii toamnei târzii îmi pare că sunt niște personaje aparte, de obicei ascunse, cu tracul scenei deschise, din cele care evită să-și serbeze ziua de naștere, oprimați fiind de un soi de obsedantă angoasă în fața morții și pradă unei mai pământești inapetențe către cheltuială: e ca și când și-ar cheltui însăși viața, risipind banii. Toamna și aniversările ei deprimante - nu ai cu ce să decorezi sala de bal, iar dacă alegi crengile de conifere, gândul te poartă la sărbătorile de iarnă, când totul e țeapăn, până și timpul.

Umblăm în rândul lor (cum spun bătrânii) pentru a-i curta, cu epuizante artificii, pentru a-i atrage să se bucure cu de-a sila alături de noi, iar ei se izolează septic, ipohondri cum le e felul, aleg solitudinea, intrând anticipat în hibernare, se congelează, refuzând trecerea și îmbătrânind pe nesimțite îmbrățișând strâns convingerea că ei nu vor cunoaște sfârșitul.

Deschizându-li-se pentru întâia oară ochii pe lume n-au putut zări sau simți în nări decât o natură în lentă putrefacție, colorată frumos ca-n octombrie, dar pe moarte, au văzut de la fereastră, ținuți pe pervaz de mamă, oameni pășind înfiorați pe străzi, înfofoliți în haine groase și grele, copaci înmărmuriți, negri, zgrepțănând un cer sărac, static și el, brăzdat de zburătoare cenușii - păsările cele „adaptate”, ce nu migrează în țările calde.

Tomnaticii târzii sunt, poate, marii noștri visători - așa cum moldovenii sunt bovaric clișeizați în mari povestitori, ei sug tehnicile narative, firește, odată cu laptele de la sânul mamelor -, ei îți bat fără oboseală câmpii despre planurile lor de viitor aducătoare de trai îmbelșugat, fabulează despre proiectate (rareori împlinite) călătorii peste mări și țări, alteori se simt de neam ales și buni de pus în fruntea bucatelor, dar toate acestea nu părăsesc nicicând închipuirea lor sufocant de bolnăvicioasă.
***