Mergeam azi printre raze de soare, reci, cum o fi, dar colorează frumos ziua, și dă, oarecum, o notă de optimism. Am o slăbiciune, femeiască presupun, să urmăresc. Și să ghicesc, sau să scriu povești despre cei care îmi sar în ochi. După îndelungi observații, am observat că o femeie pe la 50 de ani, are scris totul pe față, tot ce a trăit, plîns, suferit. Femeile satisfăcute, echilibrate si mulțumite au mereu o aluzie de zîmbet pecetluit pe fața. Îl au mereu. Am început să caut mina printre femei după ce am descoperit-o pe Fanny Ardant. Nu știu nici cîte filme am privi cu ea, nici cînd a fost primul sau ultimul, dar ori de cîte ori opresc telecomanda la un film cu ea, îi admir lumina care se reflectă pe fața. Văd zilnic așa femei, îmi jur de fiecare dată că cîndva voi fi ca ele. Și o să pot să ating adevarata frumusețe atunci cînd unele o pierd. Sper că o să pot să îmi construiesc astfel viața.
Sunt oameni în care se simte boala care a plecat, au pleoape închise, ochi stinși, sunt slăbiți și au piele transparentă. Oameni pe care vrei să îi îmbărbătezi cu o îmbrășare, sau să îi pictezi, pentru că fizicul la ei strigă atît de tare încît vrei să îi înveșnicești cumva.
Sunt oameni triști și fericiți peste tot. Se citește deznădejde si pe fețele boschetarilor, dar și pe a soților care își ajută soțiile să facă cumpărături. Fiecare om cu drama lui, pînă la urmă. Se vede împlinire pe fața duduii care iese din piață cu o cumpărărtura nouă, și a tînărului care a aplecat capul după ce a admirat albăstrimea cerului preț de cîteva secunde. Intrigă în ochii casieriței de la supermarket, care a cochetat nemușamalizat cu un domn pe care deja îl și vede prințul din povestea ei, mulțumire în răspunsul privirii mele curioase a unui tip îmbrăcat ca un afacerist, cu coadă și brățări de rocker pe mîini.
Fiecare om duce în spatele său o poveste, fiecare are o pildă în care crede cu sfințenie, fiecare e un univers al său, care nu renunță cu nimic infinitului.
