Iată că mi-a venit inspirația. Îi mulțumesc lui Fluturaș pentru asta.
Mi-am amintit de peripețiile din copilărie, de jurnalele mele personale, de prima dragoste și piesa preferată.
Adevărate surse de informație (nu neapărat trei, una era suficientă una ca să visezi) erau anchetele pe care le completam cu toții și unde căutam răspunsurile persoanelor ce ne interesau. Din anchete și întrebări „cum arată ea”, „ce-i place” și „unde ai vazut-o prima dată”, îți dădeai seama cine despre cine vorbește. Așa începeau intrigile și „romanele” în copilărie.
Aveam jurnale personale și agende, ca orice fetiță probabil. Frazele mele începeau „Dragă jurnal, azi…” și înșiram cu lux de amănunte tot ce trăiam și simțeam. Totul ca la carte, doar că sor’mea își cam băga năsucul peste tot. Evident, taina mea nu mai era un secret. Avea cine să mă șantajeze. Iată de ce le nimiceam periodic.
Azi sesizez schimbările: prima mea dragoste s-a casătorit, prietenii din mahala n-am idee ce fac și pe unde-s, iar livada de meri din apropierea casei mele a fost tăiată.
Azi îmi iubesc podoaba capilară și o pun în evidență, pe cînd în copilărie tare mă complexam din cauza părului meu pufoș și crețos. Toate fetele aveau părul drept, pe cînd eu nu puteam să mi-l aranjez normal în cosiță, căci șuvițele mele erau destul de rebele. Azi confer și mai mult volum părului, îl fac și mai crețos și tare rar îl țin prins la spate.
Și încă un detaliu tare amuzant. Îmi puneam părul pe „cordică” ca să semăm cu Shakira.
La început vroiam să devin cîntăreață și dansatoare, pe urmă medic la Crucea Roșie și să înfiez un copil de culoare, apoi stewardesă, avocat sau diplomat.
Chiar dacă aveam 12 sau 13 ani, îmi vopseam unghiile în culoarea albă, era preferata mea. Azi unghiile mele sunt roșii aproape tot timpul.
Făceam primii pași în ale machiatului. Evident că rozul verdele pal erau la putere. Azi prefer smokey eyes și mai ales unul pronunțat, uneori chiar agresiv.
La modul general eram un copil cu destul de multe complexe. Azi am unul singur-sub 1,70 cm înălțime, dar și asta se repară cu ajutorul tocurilor.
Fugeam de obiective ca și dracul de tămîie. Nu-mi plăcea să mă fotografiez, tot din cauza părului. Azi pot s-o fac de dimineață pînă seara, pentru că multe fotografii pot fi șterse, pe cînd atunci aparatele de fotografiat erau cu peliculă și vrei nu vrei toate fotografiile erau scoase la Kodak.
A fost perioada în care ocupația principală era visatul, cititul. A fost frumos, dar cei mai frumoși ani sunt cei pe care nu i-am trăit încă.
A bientot
Asta era piesa mea preferată
