Citesc „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Ca să-mi prelungesc clipele de satisfacție interioară, citesc încet.
Și subliniez frazele în care mă regăsesc.
Și le scriu pe blog, ca să le recitesc când sunt la pământ.
- Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.
- Nu trebuie să accepți să trăiești oricum.
- Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei mai în câștig ar fi ticăloșii. Moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate… și tăcerea ce s-ar lăsa peste mormintele lor, ar fi egală cu a celor care au fost virtuoși.
- Tata a murit lăsând în șifonier o scurteică de catifea din tinerețe, mai durabilă decât viața lui.
- Cine nu știe ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios. Nu săvârșește păcate fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credință puternică.
- O privire în cărți și două în viață.
- Cu această seninătate am rămas pentru totdeauna în fața rupturilor, dar numai atunci, în clipele când primeam lovitura, dezastrul începea mult mai târziu.
- Erorile fatale nu apar pe neașteptate, ele au un preludiu, dar cine e atent la el ?
- Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puțin și să-și cumpere cărți.
- Mai bine un sfârșit cu groază, decât o groază fără sfârșit.
- Gândul îmi zbura departe spre ceva nedefinit, care era viața mea, o cantitate uriașă de ani.
- Despărțirea se suportă, dacă nu, du-te și te spânzură.
- Nu mai aveam niciun chef să fiu pus în situația de a suferi ca un adolescent care ridică la proporții cosmice un gest. Vine sau nu vine acel gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decât. N-are rost, să pui sub semnul întrebării o mare iubire de care ești legat prin rădăcini, care se pierd în adâncul ființei tale. Ar fi ca și când un copoc ar suferi din pricina unei adieri care îi mișcă ici-acolo ramurile.
- Câteva zile mă simții de parcă aș fi avut în stomac un copil mort.
