De fiecare dată când vorbesc cu prietenii mei împrăștiați prin țările lumii am un sentiment acut de regret.
Și totodată, cu fiecare discuție mi se întărește convingerea că nu mai suntem chiar atât de prieteni pe cum credeam cândva că vom fi.
Deși sunt oameni cu care mă identificam până nu demult sută la sută, oameni cu care am dormit pe-o pernă și am fumat dintr-o țigară, acum mă pomenesc că n-am ce vorbi cu ei, iar golurile din conversație devin o povară.
Unica noastră temă comună de discuție acum, e lipsa banilor.
Doar că ei, deși n-au bani pleacă vara de Deauville, iar iarna la munte.
Deși n-au bani fac nunți la Paris și deși n-au bani stau în apartamente de mii de euro (pe lună), iar eu deși n-am bani nu fac nimic din toate astea.
Nu-i invidiez decât pentru abilitatea lor de a înțelege la timp care drum e mai bun când te afli într-o intersecție.
Mă bucur că nu au ales să se întoarcă într-o țară ce omoară din start 75% din posibilități.
Mă bucur că au depășit obstacolele primilor ani de străinătate și au început să-și clădească viața pe care o merită.
Își trăiesc tinerețea frumos, în orașe curate și nici măcar nu se sinchisesc să-mi povestească de preocupările pe care le au, semn că m-au exclus definitiv din cercul lor.
Perfect.
Acolo nu mai am prieteni, aici nu mai am speranțe.
În rest, toate bune și frumoase.
Important e că am președinte.
