C.S. Iarna mitomaniacăTraian Băsescu. Spre deosebire de valul de speranță (deșartă) ce m-a infectat și pe mine în 1996, atunci când am contribuit la și am sărbătorit din plin aducerea CDR la putere, în Traian Băsescu nu am avut încredere niciodată, nu mi-am pus nici o speranță în el, personajul nu-mi îngăduie; nu i-am înțeles, așadar, în veci pe alegătorii care l-au și reales - aceștia îmi par cazuri analizabile separat. Nu l-am văzut pe actualul președinte nici măcar ca pe „răul cel mai mic”, în balanță cu mult „procesatul” Adrian Năstase. Doi foști comuniști, dar unul mai comunist ca altul. Unul - și naționalist, venit din rândul militarilor (castă care, privită din perspectiva istoriei postbelice, nu s-a bucurat nicicând de respectul sau, ce să mai vorbim, de recunoștința mea smerită). Celălalt, un socialist de șampanie, care ar fi făcut, de-ar fi fost onest în intenții, o faină figură de liberal. Nu am crezut în Traian Băsescu. Nu l-am votat! Între el și A. Năstase, am preferat să nu aleg. Răul mic nu e o opțiune. Cum poți alege între un om politic bine instruit, cultivat, cu ținută, vocabular decent, dar bănuit de acte de corupție și unul ce se străduia cu o suspectă ardoare lăcrimoasă să pară (și îi iese) „din și pentru popor” (și din topor), omul unei singure cărți, și aceea scrisă de dl „Cărturescu”, dacă țineți minte!? Ce a urmat mi-a dat deplină dreptate. O țară deziluzionată, aceleași reforme mimate, începute și neterminate, „original” gândite, taxe noi, nu avem nevoie de autostrăzi, tăieri bugetare, investiții puține - așa cum cunoaștem de peste douăzeci de ani.François (Gérard Georges) Hollande. Pentru că le promitea recent francezilor, cântându-le melodia atât de dragă: neschimbarea. Înspăimântat de scăderea sa în sondaje și de ironiile aduse chiar și de presa de stânga, cum că ar plimba prin hexagon doar un discurs antisarkozyst și nimic altceva inteligent de pus în loc. Franța, acest tărâm unic, unde stânga e mai conservatoare și ține mai mult la privilegiile achiziționate după ani grei de rodnică luptă sindicală și proteste brute de stradă ale uriașului aparat funcționăresc (plus liceeni, studenți, scursuri de la periferii etc) decât însăși dreapta! Mi se întâmplă nu rareori să rămân fascinat, cap-coadă, în fața ecranului când jurnaliștii francezi de elită, în momente cruciale, îi iau interviuri îndelungi, transmise de TV5, președintelui N. Sarkozy. Sarkozy, care și acum, în campanie, își riscă al doilea mandat, alegând să rămână fidel principiilor sale de dreapta, susținând cu o încăpățânare sinucigașă în discurs, de exemplu, reintroducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, afirmând cât se poate de răspicat că numai muncind mai mult poate cineva pretinde să câștige mai mult, și are curajul măririi impopulare a TVA-ului. N-am auzit să propună vreo „reîntregire” a salariilor (tăiate oricum pe negândite, la noi, căci nu acolo se pierd banii cei mulți), ca să asigure victoria sa și a grupării care-l susține. Suntem la milenii distanță de apariția unui astfel de politician, net superior alor noștri, cu tot cu hibele sale evidente, în România!
Iarna. Este doar un anotimp - denumirea convențională a sezonului rece. În timpul acestui anotimp, au loc anumite fenomene meteo: de pildă, ninge! Ninge, cad niște fulgi, apă înghețată. Ninsoarea excită mințile puține ale copiilor. Copiii țipă. Și mințile televiziunilor (vezi grețoasa formulă: „ninge ca-n povești”). Ca-n poveștile din capul lor! În afară de acea mult discutată în birou - și costisitoare, ah! - săptămână de ski în Austria, nu ai ce folos să tragi de pe urma gerului, a zăpezii care îngreunează plimbările, ori chiar le pune în cui, și interzice sub amenințarea hipotermiei, șederea cu orele pe bancă, afară, noaptea; ce plăcere să ai a purta grija hainelor multe ce te cocoșează, să cunoști musaiul de a alerga grăbit dintr-un loc într-altul, dacă ai vreo treabă și e chiar obligatoriu să ieși din casă. Mucii, virozele, gripa (că, doar, iarna este, nu-i așa, anotimpul în care microbii mor și epidemiile înfloresc...). Nu-i admir și nu-i invidiez pe cei ce se pot minți atât de lesnicios că le e bine iarna. Îi compătimesc. Îi pot explica, fără însă a-i înțelege: da, știm, comunismul a fost o idee bună, prost aplicată... Ei au acest talent de a putea ignora evidența. Îi suspectez a face parte dintre aceia care încă mai cred că regii sau Justin Timberlake nu se cacă.
Impozitele. Liberalismul meu înnăscut (l-aș numi chiar maniacal!), și nu prefăcut, merge până acolo încât, de la un anumit prag al suportabilității, percepe impozitul (diverse tipuri de impozit) ca pe un indubitabil atentat la proprietate și, prin aceasta, la libertatea individului. Admit nevoia de bani la bugetul local (nu și la cel central) - pentru lucrări de urbanism și de infrastructură, pentru asistență socială. Plătim pentru ca autoritatea locală să poată asigura confortul nostru public minim (sau maxim), în funcție de valoarea sumelor colectate și de priceperea administrării lor. Dar de la un punct încolo, statul (oriunde în lume) se comportă ca o entitate complet pervertită, ruptă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, un bugetofag, inamicul contribuabilului. A achita o anumită taxă (globală) pe venit sau pe profit mi se pare firesc. Însă a plăti anual pentru propria casă, pentru terenul pe care ți-ai construit-o, care nu produce nimic și care îți aparține legal, de drept, transmis fiind de generații, din tată-n fiu - asta mi se pare încă aberant, deși îi stă în spate o lungă „tradiție”, nefiind deloc o găselniță a modernității. La fel, pentru automobil. Nu pot simți că-mi aparține ceva pentru care, în continuarea corvoadei ratelor, plătesc un consistent tribut anual (a cărui cheltuire nu mi-e permis să o urmăresc în mod transparent), simt ca și când aș fi pedepsit din cauză că am, că dețin! „Nu este suficient să-i sărăcești pe cei bogați ca să-i îmbogățești pe cei săraci.” (Raymond Aron)
