Nu sunt bătrân, mai am mult până departe, dar uneori simt nevoia să trag o linie de demarcaţie şi să privesc în urmă. Nu de alta, dar există momente când vrei să ştii dacă nu cumva trăieşti de-a oaia viaţa, dacă ai făcut ceva bun, dacă eşti pe drumul corect. Ziua de naştere este un astfel de moment, o astfel de linie. Tot timpul am crezut: faptul că m-am născut pe 10 nu este un semn divin, ci o obligaţie. Că nu trebuie şi nu pot să fac lucrurile de mântuială. Atunci când colegii mei alergau mingea pe stadion, mergeau la discotecă, la un grătar ori pur şi simplu taiau frunze la câini până la 2 noaptea, eu mă obligam să… fac alte lucruri. Nu vă plictisesc cu detalii, aceste lucruri ţin de şcoală, studii, lectură.
-
Cine am fost? Am fost un puşti crescut la ţară. Am avut o copilărie ca în Amintirile lui Creangă, însă, în acelaşi timp, plină de lipsuri. Nu-mi regret copilăria chiar dacă sunt conştient, nu am avut parte de cea mai “aleasă educaţie”. Să vă întreb, oamenii sunt egali? Nu, oamenii cresc în condiţii inechitabile. În ceea ce mă priveşte, tot timpul a trebuit să-i ajung pe alţii din urmă, n-am venit niciodată, ca la Formula 1, din Pole Position. Nu vreau să mă plâng, vreau să fiu sincer şi să-mi spun fără regrete că alţi copii au avut profesori mai buni, cărţi în română, televizor funcţional, părinţi mai avuţi care să-i ia în călătorii… Prima dată am văzut marea la 20 de ani. Nici acum nu ştiu să înot. Atunci când m-am înscris la liceul Onisifor Ghibu din Orhei eram uimit de cum vorbeau franceza colegii mei, de cât de bine ştiau matematica. Prima notă a fost un 3, la matematică! În şcoala din care veneam eram aproape eminent. Nu învinuiesc pe nimeni, nu regret nimic. Nu mă complac la gândul că alţii nu au avut nici atât. Eu doar constat, căci astăzi privesc în urmă.
-
Par egoist, încrezut? Nu vreau să aveţi impresia asta. Oricum, tot timpul, aproape toată viaţa m-am bazat doar pe mine. La examenul de BAC, după ce am terminat liceul din orăşelul Orhei, atunci când mulţi dintre colegii mei erau aşteptaţi de părinţi la poartă, eu eram singur, singur în faţa examenului. Atunci când m-am dus la facultate, iar mulţi dintre colegi erau însoţiţi de taţi, mame, am luat singur viaţa în piept. Încă o dată nu eram în pole position. E bine? E rău? Desigur, există dezavantaje, dar eu am devenit independent repejor. Aşa că atunci când mi se spunea, nu vei putea să faci cutare ori cutare lucru, pentru asta trebuie să ai pile, nu înţelegeam, nu-i credeam. Trebuia să mă conving singur.
-
Zilele trecute m-a întrebat o prietenă de facebook, mi-a cerut un sfat, cum să se facă jurnalist de televiziune. În încercarea mea să sintetizez 7 ani de presar în România mi-am dat seama că este o muncă al naibii de grea. Trebuie să treci prin multe, să te călească multe dificultăţi în ideea că ceea ce nu te poate răpune te întăreşte. Am sfătuit-o cum am putut de bine, dar i-am recomandat să aleagă de 7 ori înainte de a decide. Acum 7 ani am luat cea mai nebunească hotărâre din câte se putea. Am tăiat tot ce făcusem la Chişinău şi am trecut Prutul. Sincer, nu aş mai face una ca asta. A fost cea mai dură experienţă pe care am trăit-o. Viaţa m-a schimbat, m-a făcut oleacă mai înţelept. Atunci, cu 7 ani în urmă, nu eram decât un tânăr basarabean. Am fost mai singur decât îşi poate închipui cineva. A trebuit să stau prin camere de cămin dărăpănate, infecte, într-un cartier al Bucureştiului care se numeşte Fundeni, iar numele spune multe despre zonă. În fine. Nu aş mai repeta experienţa pentru că femeia pe care o iubeam şi o iubesc era departe, nu o vedeam decât o dată pe lună. Era un chin să plec din Chişinău, de lângă ea. Am urât momentele acelea. Din categoria, nu-i da, Doamne, omului cât poate duce, spun că n-aş putea sa mai duc povara asta din nou.
-
Cine sunt? Sunt un jurnalist. Îmi place meseria mea… Doar uneori o urăsc. Realizez că toate piţipoancele, toţi aveniţii, descreieraţii care îşi spun jurnalişti au discreditat munca asta, au demonetizat-o, dar îmi şoptesc că nu există pădure fără uscături şi îmi continui activitatea. Au fost multe şi de toate, bune sau rele. Nu mă plâng deloc. Nu sunt bătrân, dar pot spune că nu aş schimba nimic din viaţa mea. Zilele acestea m-am gândit, într-un fel filosofic, mai mioritic, că pot să mor şi nu o să-mi pară rău. Las ceva în urmă, în special pe cineva. Sunt fericit!