,,- Minunat! striga Burdea, rizind din toata inima cu glasul lui subtire. Ai dreptate!… Asa ne petreceam noi viata: ziua dormeam imbracati, adica nedezbracati, cum zici d-ta, iara noptile ne plimbam,ori stateam prin cafenele daca timpul era urit. Dar nici ca se poate altfel, urma el asezat. Ziua e urita, zgomotoasa, plina de intimplari,care ne abat de la noi insine: in amurgul serii incepe viata sa aiba farmec.- Bine, grai dinsa, dar noaptea e lasata de Dumnezeu pentru ca omul sa se odihneasca si sa-si intremeze puterile pentru munca zilei de miine.
- Prostii! intimpina el aprinzindu-se. Nu se poate prostie mai mare decit sa petreci dormind partea cea mai frumoasa a vietii. Uite acum ce liniste, ce racoare, ce lumina tainica si blinda: nu te simti ademenita sa stai pina in zori de zi? n-ar fi oare pacat sa dormi?
Persida, crescuta sub purtarea de grija a maichii Aegidiei, nu stia ce sa raspunda, era insa tare in credinta ca el n-are dreptate.
- Ma simt, raspunse ea, ademenita, dara ar fi pacat sa stau toata noaptea, fiindca miine n-as fi buna de nimic.
- Prostie! striga iar Burdea, care nu putea suferi pareri deosebite de ale lui si se simtea nenorocit daca nu reusea sa convinga si pe altii cum el era convins.
- Domnisoara, urma el in ton dascalesc, admiti d-taca in om sunt doua fiinte, una trupeasca si alta sufleteasca?
- Asa cred.
-Crezi fiindca ti s-a spus, ori te-ai gindit asupra lucrului?
- Nu pot sa-mi dau seama, raspunse ea cu sfiala, nu mi-am pus inca intrebarea, dar simt ca altfel n-as putea sa inteleg lucrurile.
- Prea bine! zise el multumit. Atit mi-e destul ca sa vad ca te-ai gindit. Te rog acum sa-mi spui: cine trebuie sa stapineasca viata mea: trupul meu? ori sufletul meu?
- Fara indoiala ca sufletul.
- Dar daca el e mai slab decit trupul?
- Trebuie sa vrei, raspunse ea strimtorata.
- De! grai el rizind, multe o fi voind omul, dar putine poate. Domnisoara, urma iar dascaleste, dimineata, dupa o noapte bine dormita, trupul e intremat si tare,el vrea sa alerge, sa lucreze, sa se hraneasca, sa se mistuiasca, sa aiba multumiri, si degeaba vei fi voind d-ta altfel, caci el te stapineste si te poarta dupa pornirile lui. Pe inserate, insa, dupa ce trupul s-a obosit, incepe sufletul sase ridice deasupra, si noaptea e ziua sufletului, pe care lumina soarelui il intuneca.Acum ne simtim mai usori, mai fara de grija, ca scapati din o grearobie, si noptile petrecem clipele de veselie, noptile avem cele mai placute ceasuri din viata noastra. Si daca e adevarat ca ziua dupa o noapte nedormita suntem obositi, cu atit mai bine, caci repaosul nu-l cere sufletul, ci trupul cel netrebnic. Eori nu asa?
Persida era invinsa, dar firea n-o ierta sa se si dea invinsa. El nu putea sa aiba dreptate, si chiar dac-ar fi avut, nu putea dinsa sa recunoasca c-o are.”
Fragment extras din romanul ,,Mara” (capitolul 11) de Ioan Slavici
