În ajunul fiecărei sărbători inventate mă simt ca naiba.
Și-mi pare totul atât de „la comandă” încât n-am sănătate de nimic și ca argument suprem al neputinței mele de a schimba orânduirea lucrurilor, mă conformez.
Nu-mi place sărbătoarea de 8 martie așa cum nu-mi place nimic din ce e făcut de dragul bifei în calendare și-n conștiințe.
Să fie sănătoși toți cei care sărbătoresc ziua de 8 martie, dar cred că dimensiunile evenimentului încep să frizeze ridicolul.
Repet: nu suport femeile care se cred fatale și nici pe cele care chiar sunt.
Eu când mă gândesc la femeie (în toată complexitatea, frumusețea și stupizenia ei, pe alocuri) în minte îmi apare imaginea bunicii mele, care a crescut 4 copii în vremuri când nu erau nici mașini de spălat automate, nici Pampers și nici apă caldă la robinet.
Îmi amintesc de tenul ei ridat și de mâinile muncite și-n ele văd Femeia.
Îmi mai amintesc de imaginea mamei mele, îngrijindu-l pe tata în vremuri de grea cumpănă pentru noi și văd Femeia.
Statutul de femeie se obține cu timpul.
Propun să ne sărbătorim mamele în fiecare zi, și să nu penibilizăm noțiunea de femeie, felicitând de-a valma o săptămână întreagă toate reprezentantele sexului frumos care ne ies în cale.
Doar așa, ca să fie…
