Dacă ne-ar fi dat dintru început, sau de foarte timpuriu - din adolescență, de exemplu, să percepem viața cu mintea și cu ochii unei persoane în vârstă, ai unui bătrân (pentru a-mi respecta incorectitudinea), să-i conștientizăm, așadar, uimitoarea scurtime, paralizați de această subită perspectivă ultralucidă, nu ne-am mai putea decide să facem măcar un pas afară din casă, striviți sub neîncetata nevoie de a cântări rostul oricărui gest.
„Copilul nu ghicește niciodată, se înțelege, adevărata stare de lucruri din unirea sexelor: în locul ei, el pune alte reprezentări, derivate din experiențele și senzațiile sale”. (S. Freud - Tehnica psihanalizei, Ed. TREI)
Spectatori ai scenei originare, primele „facultăți” de care suntem deposedați (ne lipsim?) sunt judecata limpede și simțul vederii.
Kundera: „Pudoarea înseamnă că ne ferim de ceea ce vrem, și ne rușinăm că vrem ceva de care ne ferim” (Nemurirea)
Oamenii lui Ștefan Bănulescu (Iarna bărbaților - Ed. Jurnalul Național) apar de nicăieri și dispar tot așa, brusc, așezările lor nu există, sunt de negăsit sau par a fi durate într-o realitate paralelă, accesibilă doar unor aleși. Suflete fără tihnă, oameni pieriți de pe astă lume, reîntorși temporar, în căutarea odihnei veșnice, sau chiar rătăcind fără țintă. Iubiri netrăite, bântuind, alungând liniștea oricui, ca niște spectre răuvoitoare.
