Mă topesc după Andrei Strâmbeanu.
Are 77 de ani, dar e frumos, haios şi plin de viaţă ca la 35.
Ieri, întrebându-l dacă a venit la “Mărţişor” cu nepoţelul, îmi răspunse ironic, dar în acelaşi timp fericit că are posibilitatea să-mi împărtăşească bucuria:
“E fiul meu. L-am făcut la 70 de ani…”
Am rămas mască.
El radia de bucurie, de mândrie, de viaţă…
Toată seara nu m-am putut gândi la nimic altceva.
M-am bucurat că l-am întâlnit.
Îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a demonstrat că niciodată nu e prea târziu pentru o viaţă frumoasă.
