Cinul iertării

Dragă prietene, astăzi este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. În această zi noi ne cerem iertare unii de la alţii  -  copiii de la părinţi, de la colegi, prieteni, iar părinţii de la copii, de la părinţii lor şi de la toţi apropiaţii. Însă a cere iertare de la apropiaţi e puţin. Mai trebuie să ceri iertare şi de la Dumnezeu, zicând: «Iartă-mă, Doamne, sunt vinovat, mă voi strădui să mă îndreptez, ajută-mi să devin mai bun». De ce trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu, să lupţi cu păcatele şi cine ne va lăuda pentru asta, aflaţi de la pr. Mihail Şpoleanski în acest fragment de povestire.   

Să trăieşti, împlinind poruncile Domnului, desigur este foarte bine. Şi tu ştii asta, nu-i aşa? Însă nu întotdeauna poţi să faci ceea ce vreai. Uneori se întâmplă să te distrezi sau să te sperii de ceva, sau pur şi simplu uiţi să te rogi sau să te gândeşti la ceea ce faci şi iată că nici nu observi cum ai şi încălcat vreo poruncă: sau ai minţit, sau te-ai certat cu cineva, ori ai lenevit, sau n-ai ascultat de părinţi (adică n-ai manifestat respectul faţă de ei). Ce-i de făcut atunci? Nu te amărî, toate pot fi îndreptate, numai să vreai.

Pentru început, desigur, trebuie să-ţi învingi frica, lenea, supărarea şi să-ţi recunoşti neadevărul, să-ţi faci datoria şi să te împaci cu prietenul. Uite aşa rezolvi problema pe jumătate. Ştiu şi eu cât e de greu uneori să te impui să ceri iertare. În schimb ce uşurare îţi cuprinde sufletul după aceea – de parcă ai da jos o piatră de pe inimă! Poate ai simţit deja aceasta şi ştii cât de bine este să ceri iertare şi să te împaci cu cineva.

Însă, bunul meu prieten, a cere iertare de la apropiaţi încă nu este totul. Trebuie să ceri iertare şi de la Dumnezeu pentru păcatul săvârşit, trebuie neîntârziat să spui: «Iartă-mă, Doamne, sunt vinovat, mă voi strădui să mă îndreptez, ajută-mi să devin mai bun».

Dacă mergi la biserică şi ai vârsta la care trebuie să te mărturiseşti, mergi la preot şi adu-ţi pocăinţa înaintea lui Dumnezeu, aşa cum fac adulţii. Asta nu e greu deloc. Trebuie doar să spui sincer înaintea lui Dumnezeu şi a slujitorului Său toate păcatele, pe care le-ai săvârşit în viaţa ta de la ultima mărturisire.  Să ţi le aminteşti pe toate dintr-odată nu e simplu. Ca să nu treci cu vederea vreun păcat, ar fi bine din timp să te gândeşti, să te sfătuieşti cu părinţii (sau cu cine mergi la biserică), să memorizezi totul, dar cel mai bine este să notezi pe o foaie şi la mărturisire să le citeşti.

Aşa va fi mai sigur, căci tot ce ai spus, tot ce ai conştientizat şi pentru care îţi este ruşine – toate Domnul ţi le va ierta şi îţi va fi uşor şi luminos în suflet. Iar păcatele uitate vor rămâne cu tine, ca un gunoi prin buzunare. Iar dacă ai ascuns ceva conştient sau te-ai ruşinat să spui înaintea preotului sau din răutate nu vreai să-ţi recunoşti păcatul (L-am bătut pentru că aşa i se cuvine, nătărăul!) – atunci este foarte rău, pentru că în acest fel lupţi împotriva lui Dumnezeu, iar aceasta nu duce la bine. Eu totuşi cred că nici prin gând nu-ţi va trece vreodată să vicleneşti sau să lupţi cu Dumnezeu, căci eşti bun şi deştept şi o asemenea prostie nu vei face. Căci într-adevăr ţi-i ruşine pentru faptele tale cele rele şi vreai din toată inima să devii mai bun. Spune-i Domnului despre aceasta. El te va auzi numaidecât, i se va face milă de tine, îţi va ierta păcatele şi îţi va ajuta să devii mai bun.

Să nu te miri dacă vei vedea că nu întotdeauna poţi învinge repede toate păcatele. Aşa se întâmplă, că de multe ori ţi-i ruşine, îţi pare rău şi îţi făgăduieşti să nu mai greşeşti, dar, nici nu observi cum din nou te-ai poticnit şi ai păcătuit. Dar nu te amărî şi nici te necăji prea mult. Domnul ştie cât este de greu să lupţi cu păcatul şi nu aşteaptă să te îndreptezi dintr-odată. Este o luptă lungă şi aprigă care durează toată viaţa, deoarece diavolul în această lume este destul de puternic. Şi dacă Domnul este cu noi, cine ne va sta împotrivă? Noi oricum vom învinge şi vom fi în ceruri alături de Tatăl nostru Cel Ceresc, trebuie doar să ne străduim.

Iar pentru a avea întotdeauna puteri pentru a lupta cu diavolul, Domnul ne-a dăruit luminata şi invincibila Sa putere – harul în Taina Sfintei Împărtăşanii cu Sfînt Trupul şi Sângele Său. Dacă eşti botezat şi crezi în Dumnezeu, poţi să te împărtăşeşti cu Sfintele Daruri la fel ca toţi membrii Bisericii lui Hristos. Apropiaţii îţi vor spune cum trebuie să te pregăteşti de împărtăşanie, unde să mergi şi cum să te apropii de Potir (de fapt, dacă eşti atent la slujbă, poţi urmări şi singur cum fac alţii). Să ştii că se poate împărtăşi numai cel ce crede în Dumnezeu şi Îl iubeşte cu toată inima, cel ce se străduie să iubească toţi oamenii, cel ce s-a împăcat cu toţi, cu care era certat şi şi-a cerut iertare de la toţi.

Totuşi înţelegi tu oare de ce trebuie să lupţi cu păcatul? De ce să te înveţi a-L iubi pe Dumnezeu şi pe oameni, de ce să te rogi şi să mergi la biserică, să faci fapte bune? Oare ca să fi-i lăudat, ca să nu te certe sau să te pedepsească părinţii, sau poate ţie să-ţi fie de folos? Bineînţeles că nu! Mai ales că, de multe ori, pentru o faptă bună nici nu te laudă cine ştie ce, ş-apoi de ce să te laude? – că doar a fi bun e fieresc. Dar şi pentru faptele rele – păcatele, nu întotdeauna eşti pedepsit. La început chiar poţi să le ascunzi – aşa că merită oare să le recunoşti? Merită, prietene, merită. Şi să-ţi recunoşti faptele rele şi să te căieşti de păcatele tale trebuie, şi fapte bune să faci de asemenea trebuie. Trebuie pentru că valorează foarte mult – viaţa veşnică.

Anume aşa pentru că noi, ca şi toţi oamenii, nu putem muri pentru totdeauna. Mai bine zis vom muri, însă nu pe veci, ci pentru o anumită perioadă de timp, după care vom învia pentru totdeauna. Şi nimic uimitor în aceasta nu-i. Un asemenea fenomen are loc tot timpul în jurul nostru, însă nu întotdeauna îl observăm. Uite cum înverzesc câmpiile, cum foşneşte vântul vesel coroana bogată a copacilor, de-ţi pare că acest rai de verdeaţă nu se va mai sfârşi. Dar, pe neobservate, se furişează toamna. Arborii parcă îmbătrânesc, verdeaţa li se trece, frunzele se usucă şi cad, duse departe de un vânt rece. Apoi vin primii fulgi, rotindu-se deasupra crengilor negre şi noduroase. Văzând acest peisaj îţi pare că arborii au murit. Însă viu este sufletul câmpiilor, va veni primăvara şi toate vor învia. Crengile moarte, „oase uscate”, se vor îmbrăca în trup şi va suna vlaga în mădularele lor, se vor umfla mugurii şi vor exploda verdeaţă – frunziş verde, ce sună a viaţă veşnică, a biruinţă asupra morţii! Acestea pot fi văzute oricând şi oriunde. Ne rămâne să le vedem cu sufletul, pentru că aşa ne descoperă Dumnezeu tainele vieţii şi ale morţii. Soarele se stinge după orizont şi învie dimineaţă la răsărit. Seminţa de grâu, căzând în pământ moare şi putrezeşte, însă – o, minune! – în scurt timp se întinde spre soare un fir plăpând, ce poartă în sine o grămăjoară de boabe înviate. Omida cea verde şi dolofană parcă nudemult se târa pe frunze îngâmfată, iar acum în acel loc vedem atârnând de crenguţă o gogoaşă uscată şi fără de viaţă, asemeni unui ciot sau unei ghinde. Dar ce să fie? Din găoacea uscată, asemeni sufletului din trup, zboară la lumină un fluture minunat! Aşa că să ştii – moarte nu există. Doar ne pare că oamenii mor, că mai întâi ei există, iar apoi dispar. Omul, odată ce a fost creat de Dumnezeu există veşnic, numai că la început toţi îl văd, iar pe urmă, când moare cu trupul, continuă să trăiască nevăzut pentru noi cu sufletul său nemuritor. Dacă, de exemplu, s-ar stinge noaptea lumina în cameră şi nu s-ar mai vedea nimic, nici masa, nici scaunele, nici dulapul, nici chiar becul, ce ai zice? Că a dispărut tot mobilierul? Desigur că nu, pur şi simplu nu le mai poţi vedea. Aşa se întâmplă şi cu omul când moare. Trupul este înmormântat, iar sufletul – partea principală din om – s-a eliberat, asemeni unui pui din ou (cine mai are nevoie de coaja din care a ieşit puiul?), îşi ia zborul nevăzut şi veşnic spre Dumnezeu, Tatăl său Ceresc. Zboară el fericit, vesel şi puternic. S-ar părea că partea cea mai minunată a vieţii abia începe – o adevărată poveste. Însă chiar aici îl aşteaptă cea mai grea încercare.  Sufletul ajunge la Dumnezeu, iar Domnul cu dragoste şi milă îl întreabă: „Suflete, cum ai trăit pe pământ? Ai crezut în Mine, aspirai către Mine, ai împlinit poruncile Mele? Făcut-ai fapte bune şi pocăitu-te-ai de păcatele tale?” Fericit va fi în clipa aceea sufletul care sincer va răspunde: „Te iubesc, Tată al meu! Toată viaţa Te-am căutat şi m-am străduit să trăiesc aşa cum ai poruncit. Iar când am încălcat poruncile Tale sfinte, amarnic mă tânguiam şi mă căiam şi acum mă tânguiesc şi cer mila Ta!” Atunci va auzi el vocea blândă a Tatălui Ceresc: „Intră întru bucuria Mea!” Şi va zbura ea în lucul bunătăţilor veşnice, a dragostei şi a luminii – loc în care va petrece pururea cu Dumnezeu, alături de sufletele luminoase ale altor oameni buni. Acel loc se numeşte rai sau Împărăţie Cerească, acolo domneşte o bucurie, despre care pe pământ nici că-ţi poţi imagina. Iată de dragul acestei bucurii, merită să trăieşti şi merită să înveţi a fi creştin, căci aceasta este mântuirea sufletului!

(După Pr. Mihail Şpoleanski, «Să trăim cu Dumnezeu»)