Visul era așa, ca un fel de joc pe calculator, în care, odată pătruns, puteai lesne trișa, fie furând „mutările” de pe forumuri, fie încetinindu-i mișcarea, fie înghețându-l sau părăsindu-l, pur și simplu. Dar ăsta ar fi fost semnul absolut al slăbiciunii, certificatul înclinației mele spre renunțare. Într-o clipă, am văzut blocul din exterior, deși mă aflam încă înăuntru, căutându-mi scăparea. Nu era, totuși, unul înalt, mă adresai unui tip de lângă mine. Visul deformă clădirea într-atât încât sfârșii prin a presupune că locatarii de la etajul 2 săreau în mod obișnuit pe geam pentru a ieși în stradă să-și vadă de treburile zilnice. Eu, însă, mă aflam tot la nivelul al treilea... Evaziunea mea a fost una brutală, o tăiere grosolană a nodului, o trecere lașă prin pereții labirintului. Nu rezolvasem labirintul, secretul său. Era doar o pauză.