Nimerită în fața casei lui, când el tocmai ieșea pe ușă, îmbrăcat nepotrivit cu vremea de afară, ploaia de iarnă, un rucsac în spate și întrebarea: ce haine, ce bagaje iei cu tine când îți părăsești familia, casa?
Pe urmă, rememorarea. Prostirea aceea specifică, neajutorarea, coborârea la stadiul de sugar, o însușire care călătorește nestingherită prin vârste, însoțește îndrăgostirea, face parte din ea și o nutrește. Frânturile de amintiri, cioburi ale orei petrecute cu el, soțul alteia, soțul fugar, alină răni mai vechi și iscă îndoieli proaspete. Ratarea unei nopți împreună, ce ar fi fost menită cuvintelor, nu gimnasticii sexuale.
Privind copilul cel străin (peste capul propriei progenituri, care acum îi pare insipidă), găzduindu-l, îmbăindu-l, i se roagă, de fapt, tatălui acestuia, îi aduce bărbatului-tată ofrandă, omagiu, jertfă. Să vină, să intre, să revină, adică, să-l facă să vină definitiv în casa ei, ca să-i testeze ei maternitatea și disponibilitatea la matrimoniu. Soțul „titular” (încă) este cu totul scos din schemă.
Și sunt înșirate, în paginile ce urmează, alte și alte metafore contorsionate, pe care le-am poreclit eu „arheologice”, depuse în straturi și scoase parcă din puța gândirii.
Și n-am terminat!