Veri suri

E uşor a scrie versuri când nimic nu ai, a? Spune!

Ba bine că nu. Să scrii versuri e greu. Să citeşti versuri e şi mai greu. Mai ales când treci codrii de aramă, nemaifiind demult adolescent şi de departe vezi albind. Auzi? Astea-s. Versurile învăţate pe-de-rost în copilărie. Despre ele-i dzisu ista. Punte de legătură cu cealaltă copilărie, cea a copiilor tăi. Şi ai mei. Mergem noi cu Roux pe stradă, dârdâim de frig şi, hodoronc-tronc: trec furnici ducând în gură de făină marii saci. Dapoi cum să nu treacă? Normal că la zebră, căci facem parte din cultura urbană, iar în troleibuz dac-ai urcat, fii pasager disciplinat… având bilet te simți mai bine și nu dai cinstea pe rușine! Aha.

Iar afară? Ziua ninge, noaptea ninge dimineaţa ninge iară. O fi mândră mândra ţară, dar noi nu observăm asta. Gulerele-s ridicate, fularu-i tras peste nas, iar pălăria… pălăria-i în loc de cap. Capul plecat sabia nu-l taie. Privim strict în jos, apreciem structura moleculară a ghieţei. Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară.

Mai târziu, de unul singur. Citesc versuri de rarissime ori. Ori de câte ori mă apucă un Brodski sau un Mureşan. Emilian, tu nu te supăra dar mie îmi place aşa: Дай, Джим, на счастье лапу мне, такую лапу не видал я сроду. Давай с тобой полаем при луне на тихую, бесшумную погоду. Mda… tot din băncile şcolii, deşi astea mi s-au întâmplat mai mult în pofida curriculei decât în virtutea ei. Am avut noroc de o Clavdie Ivanovna mai mărinimoasă din fire care ne lăsa să alegem ce ne place nouă. Principalul era să nu ni se scârbească de literatură şi de poezie. Eh, Шаганэ ты моя, Шаганэ!

Ei şi când s-a declanşat adolescenţa! Un Federico García Lorca direct în tâmplă: И кажусь я себе в эту пору пустотою из звуков и боли, обезумевшими часами, что о прошлом поют поневоле. Nici mai mult nici mai puţin. Desigur că în traducere. Chiar şi acum când m-am pricopsit cu zestre englezească şi spaniolească tot numai în rusă şi română pot citi versuri. Pentru că verii suri nu se mănâncă cu vocabular. Acolo-i atmosferă şi sentiment şi cu asta – basta!

…E musai să citeşti versuri din paşti în paşti. Mai bine cu ţârâita decât angro. E OK dacă le poţi extrage din condei, căci ajută la împachetarea emoţiilor care, dacă nu faci nimic cu ele, se revarsă peste maluri. Dar eu de altceva ziceam, totuşi. Programul şcolar cuprinde versuri pe care le ştiu eu, mama şi bunica. Acum le ştie şi copilul. Şi asta-i minunat. E ca un cod. Da a fost copil şi Lenin. Da, a fost şi el şcolar. Şi în geanta lui pe vremuri a purtat abecedar. Chiar dacă-i scos din programul şcolar. Un fel de Codul lui da Vinci. Foarte important ce pătrunde în el, cât de adânc şi câtă vreme se reţine. Versurile copilăriei sunt ADN-ul naţional. Bun de păstrat. Punct.

Și virgulă. Ar fi o idee ca în troleibuz să lipească versuri pe geam. Nu neapărat rime despre călătorii disciplinați. Poate ceva din ADN. La clasici mă refer. A?