Mai bine aș rămâne sus, îmi dă târcoale un gând. Pentru totdeauna. Decât să risc o descindere „neconvențională”, căci nu se arăta prin preajmă nici o scară. De pe balconul „nostru” trebuia să săltăm pe cel de dedesubt, după care ziceau unii că ar fi simplu. Având aceleași probleme cu înălțimile, B decide în acest vis să sară și o face fără să amâne, surprinzându-ne, ca și când ar fi vrut să scape odată, să evadeze din ceva. Cei rămași ne împărtășim bănuiala că locatarii acelui bloc nu coborau nicicând.
B cade cu o bufnitură destul de promițătoare pe trotuar, nu știu în ce stare este, dar simt că n-a pățit nimic. Eu mai am de stat. Străbat încă o dată holul, studiez toate treptele ivite în cale, încerc să intru în vorbă cu niște oameni care păreau a veni totuși de undeva de jos și se îndreptau către apartamentele lor. Mi-e oarecum teamă să-i privesc în față, teamă că sunt cu toții bătrâni cărora nu le pasă dacă-și mai părăsesc vreodată casele sau nu. Refuză să-mi spună care era ieșirea, îmi indică piste false: un horn îngust prin care aproape că m-aș strecura, dar nu are scară..., orice, numai să nu fiu obligat să mă cațăr și să fiu iarăși terorizat de înălțime.
Om mai vedea.
