Sankt-Petersburgul e istorie.
E cultură.
E lux exorbitant uneori și noroi alteori.
E muzeu în aer liber.
Fiecare piatră își are semnificația sa și fiecare conducător al orașului a făcut ceva pentru el.
Nu a instalat gherete, nici panouri cu picioare lungi de fete, nu a distrus nimic din ce înseamnă vremuri apuse, ci din contra, a fortificat trecutul, făcându-l accesibil generațiilor viitoare.
Petersburgul e tot ce are Rusia mai înalt în materie de civilizație sau poate așa cred eu fiindcă altceva n-am văzut.
Turiștii vin aici chiar și la -20. Pentru că merită.
La Petersburg nu te odihnești, ci respiri mai greu cu fiecare pas.
Abia de reușești să prinzi firul poveștilor ghizilor, fiindcă totul e prea mult.
Prea multă încărcătură emoțională, prea multe generații-legendă.
Prea mulți oameni care și-au lăsat imprimat în piatră numele.
Petersburghezii mi-au părut citiți, amabili, mândri de limba și țara lor.
Am reușit să depășesc prejudecățile inoculate cândva în necunoștință de cauză.
