Din poezia armeană
GhevorgGILANŢ
Numelela naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic dinErevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul înpresă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumelede poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *
Pulberea eternităţii învăluia astfel: iatacul pustiuera locaş muntean de rugăciuneşi chilie sub-pământeană,şi clopotniţă.Clopotarul şi eu pe culmea Clopotniţei.Şi răsunând ca toate clopotele am prins a pluti cu fumul de tămâie – coral în lumea munteană…Pulberea eternităţii învăluia – acolo, unde-s trâmbiţeleheruvimilor:rugă întru iertare în iatacul pustiupustiu şi sumbru.______________
*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijorde cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoicunoscut ca Părintele Komitas.
IUBIRECENTRIFUGĂ
Tânjesc…Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.Când sunt biat criţă – îmi amintesc propriulplâns.Când sunt biat – îmi amintesc de dragosteamea.Şi continui să beau, până mă fac pulbere…După care, aburcându-mi pe umeri povarapropriului corp,mă împleticesc spre casă.Şi totuşi ceva îmi lipseşte…Nu ştiu de ce – însă tânjesc.Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şitot aşala nesfârşit…Bârfesc zile în şir, îmi arog chip deatoateştiutorDau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…După Dumnezeu.
ISTERIE
Vântul îmi sfâşie de pe piept veşmântul dezăpadă,Apărându-se de mine.Albă zăpadă… în lumina lui mângâietoareslăbeşte inima.Aerian e corpul fetei ce trece pe stradă.În jur totul se apără de mine cu o tandreţenemărginită.În spânzurători trupurile-au înţepenit carufele spălate-n ianuarie,Se clatină-n vânt – stindardele impersonaleinoastre indiferenţe.În fumul cafenelelor frumoasele respiră aromade ceai,Propunând de vânzare, ca pentru-ntâia oară,cârpe-petece colorate,Vândute demult.Gloata fredonează imnul, încântată depetardele propriului desfrâu,Totul în jur se desprinde de mine îndărătnicşi tăcut.Totul în jur se apără de mine, şi ca vântuldementEu îmi sfâşii de pe piept veşmântul-tristeţe.Primăvara va topi zăpada mângâietoare.
ŞAH
Debutul a fost ireproşabil – cochetare şiatracţie, şi tandru surâs.Iar pe la mijloc de partidă – duritate ne-durăşi un baraj feminin, cu care era o plăcere să dai piept. În consecinţă – capcana cu o mulţime de intrări, dar cu o singurăieşire. Ieşirea e chiar –înfrângerea, MAT.Abandonând armele şi predându-mă, gândeam la oregulăDin şah, nefuncţională şi în atareconfruntări: aiciNimeni nu propune remiză, însă mulţi, fiindchezăşie, cautăCăile prin care să nimerească-n capcană.
ISTORIAUNEI MĂRTURI
Îngerul Păzitor ia mătura şi totmătură, mătură, mătură. Jaques Prévert
Odată, pe când Jaques era înger Păzitormi-a înmânat o mătură, făcându-se nevăzut.Şi eu am prins să mătur, să mătur, să măturAdevărul, fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă…tot măturam Adevărul şi-l aruncam la ghena degunoi, să nu-mi împiedice să umblu,să mă lipesc de „ţaţe”,să nusperie la naştereşi să nu se-ncurce pe sub picioare,când o fi să ne călătorim şi noi în papucialbi…Ghena era descărcată la gunoiştea generală unde umblă boschetarii şi leproşii,cânii de pripas şi ale rămăşiţe.Apoi a venit primăvara: sus, în cer, în toiulunui chefuleţ al îngerilor din neglijenţa oarecui, de la o ţigarălui Jaques i-au luat foc aripile,iată de ce atâta timp nu a mai venit pe laminecontrolorul meu, Pavăza mea.Iar eu continui să mătur, să mătur, să mătur fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.Iar când veni Jaques, am înţeles neamânat ce fel de înger bicisnic este el, cel care a decis să se facă poet…apoi a scris că noi, cu toţii, ca porciibiblici, nu vedem ce avem sub picioare.Însă mie deja nu-mi păsa (unde mai pui că Jaques de mult timp nu mai eînger).Iar eu continuam să mătur fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.Deja nu mai aveam un Înger Păzitor.Şi ce de-a mărgăritare se tăvălesc subpicioare, numai că cine are nevoie de ele aici?...
* * *
Pe la ora cinci dimineaţăCorpu-mi devine eteric.Sufletul se materializează, lipindu-seDe durerea ce atârnă din tavan.Ţigara fumegă,Precum focul omului primitiv.Domnilor, nu cumva şi euVă par un om al peşterii?Ceva mai târziu mă voi transforma şi euÎntr-o blană supusă, cumsecade,Păşind nu pe netezişul apei,Ci pe trotuare, torturat de griji.Mă voi îngreţoşa de mine însumi şi voi scuipaÎn fruntea eu-lui meu cumsecade,Şi pe pereţii blocurilor înalte voi expune învăzul lumii firea mea cenuşie.La lombard îmi voi amaneta inima,Să vă pot cumpăra sufletele vândute la mâna a doua,Spre a vă demonstra zorii, omul primitiv… –În bolnavul oraş-grotă.
Ghevorg Ghilanţ, Leo Butnaru, Irina Barmetova, redactor-şef aş revistei "Okteabr", Moscova.ZBOARĂ,FIARA MEA…
Zboară, fiara mea.Bunii, străbunii puteau să se-nalţePe aripile cuvintelor înaripate, iar tuTe târăşti spre margini, să vorbeşti –De la această înălţime.Aruncă-te în hău.Zboară, fiara mea,Zboară ca piatra,Ca piatra despicăInamicul şi bezna, înflăcărându-te…Pentru alţii scânteiază ca o cometă sălbatică–A dorinţelor… străine – le voi împlini!Zboară, fiara mea.Încă un salt,Înşfacă – neamânat,Ca uliul, străfulgerând spre pradă,Ghearele-n ea să şi-le-n-fi-gă.Înalţă-te, răpitoarea mea,În gheare cu o vrăbiuţă,Sfărâmate i-s oscioarele de necruţarea ta.Tu – piatră eşti, vrăjită definitiv –De dragoste, de moarte –Piatră,Fulgerând în sus. Zboară, fiara mea.
În româneşte de Leo BUTNARU
Sursa
2012-01-28 17:47:00