Într-o zi, îţi dai seama că nu ai prieteni, dar că nu ai nici duşmani. Înţelegi că nu ai bucurii, dar nici tristeţi. Şi totul nu are nici o culoare şi nu-ţi aduce nici o expresie pe faţă. Unica ce-ţi schimbă mimica e soarele, care enervant îţi trece prin ochi. Zăpada scîrţîe sub picioare atît de plăcut. Eşti doar tu şi cu muzica ta. Mîinile îţi sunt lăsate-n jos, de parcă muşchii nu te mai ascultă. Eşti o umbră proiectată pe zăpadă, nimic mai mult. Nu eşti singur, deşi te simţi aşa. Apeşi pe clapa timpului şi ea răsună într-un Fa major grav. Zboară un gînd şi te străpunge ca o săgeată, dar totuşi în sufletul tău nimic nu se întîmplă. Aceeşi stare de moleşeală, aceeaşi muzică, acelaşi scîrţîit al zăpezii. Involuntar, îţi dai seama că defapt aceste 30 de minute de mers, sunt unicele în care poţi fi singur, unul la unu cu tine însuţi. Mîina ta scoate nişte chei, ca mai apoi să te vezi într-un loc unde încep şi se termină problemele tale. Un loc, unde niciodată nu te vei simţi acea stare de moleşeală, pentru că acolo ştii că nu eşti singur şi că doar acolo inima ta bate cu adevărat, deoarece pereţii acelei încăperi parcă emană şi dau semn la tot ce faci. Acel loc, unii îl numesc casă… O Doamne, cît bine e să fii acasă…
